1 an de parenting 100%

Cum am crezut că va fi

Timp liber: sport, cursuri, televizor etc.

De-a lungul timpului mi-am tot imaginat cum va fi viața cu fetele (mereu mi-am zis că cea mai bună variantă de a ne muta este să-și găsească G. de lucru în Viena, cât Ingrid este încă mică). Ea lucrează, eu stau cu ele și, între timp, învăț germana și îmi caut și job. Parțial am avut dreptate…

Într-adevăr, cel mai bun moment de a ne muta a fost acesta – fiind eu acasă, am avut timp să caut chirii, să caut grădinițe și să stau cu ele. Cu germana am avut timp în octombrie să fac un curs de 4 săptămâni, seară de seară (nu a fost deloc ușor pentru G. să stea singură cu ele), cu puțin înainte de lockdown 2. De job am început să mă uit de vreo lună.

Ce îmi mai imaginam…? Până face Ingrid 2 ani, o să am atât de mult timp liber încât o să mă apuc de un sport (mă gândeam la înot sau, dacă nu, văzusem o sală de Jiu-Jitsu pe lângă grădinița fetelor. Dacă nu, și cu bicicleta pe unul Euro Velo-uri era bine. 🙂

Îmi imaginam că o să am atât de mult timp încât o să „rup” Netflix-ul, o să mă uit la o grămadă de filme în germană, o să citesc cărți și o să învăț și mai repede.

Mă gândeam că o să am atât de mult timp încât o să epuizez toate subiectele de scris pe blog-ul de față și o să mă apuc de scris autobiografia. 🙂

Cu alte cuvinte, (ceva mai mult de) 1 an sabatic în care o să mă relaxez la maximum.

Timp petrecut cu fetele

Îmi închipuiam că voi duce fetele la grădiniță de la 9 la 17, iar serile le vom petrece în familie, că în weekend-uri vom merge în tot felul de drumeții, atât în Austria, cât și prin țările vecine.

Cum a fost, de fapt

Timp liber…?

Sport, televizor…

Sportul pe care l-am practicat din plin în prima lună a fost căratul: Ingrid în sistem, iar Iris în cărucior. Am fost la vreo 10 vizionări de apartamente, atât singur, cât și cu G. (în funcție de cum reușea să plece de la birou, fiind și ea în prima lună la noul job). Am continuat să practic „sportul” și după ce ne-am mutat în apartamentul nostru fiindcă Iris au început grădinișa abia în iulie, iar Ingrid încă avea 3 reprize de somn pe zi.

Apoi, după ce ne-am mutat și am cumpărat și atașul de bicicletă (de departe cea mai bună investiție – o să scriu o recenzie), mersul pe bicicletă până la grădiniță sau în parc. Daaaar, de departe, cel mai intens practicat sport a fost montatul de mobilier: de la cuburi, comode, mese sau birouri până la paturi sau dulapuri. Cu siguranță n-aș fi reușit fără prietenul meu de nădejde, Ovidiu, căruia îi suntem datori pe viață. 🙂

Despre sporturi practicate la interior (înot, karate sau ce alte fantezii mai aveam eu), evident că nici nu s-a putut pune problema, în condițiile pe care le știm deja prea bine.

Televizor? Seara, după ce Gabi se punea cu fetele în pat – cred că am văzut vreo 3-4 seriale, maxim 10 filme și vreo 2-3 documentare, într-un an de zile. În rest, eram atât de terminat încât pur și simplu „zapam” telefonul sau mă mai uitam la meciuri de fotbal pe el (prin aplicația Digi cu care, din fericire, am rămas și după ce ne-am deconectat de la internet și TV).

Scris pe blog? Am o mare listă de subiecte făcută în Google Keep, iar din iunie și până prin ianuarie nu cred că am mai scris nimic – mi-era prea lene…

Timp cu fetele

Într-un an de zile, au fost la grădiniță, în total, vreo 4 luni (vacanțe, lockdown-uri, etc.). Cât despre program, Ingrid a fost la acomodare cam o lună și jumătate. După perioada de acomodare, le luam de la grădiniță pe la 2:30, iar de vreo 2 săptămâni, le iau la 3:30 (ora la care se termină programul multora dintre educatori, iar copiii sunt amestecați => riscul de a se molipsi de la alți copii este mai mare). G. termină munca pe la 6 – 6:30.

Nu vă imaginați că le puneam să se joace sau să se uite la TV, iar eu îmi făceam de cap. 🙂 În primele săptămâni, nu puteam nici să merg la baie fiindcă Ingrid începea să plângă în momentul în care dispăream din raza ei vizuală.

A fost mult mai greu decât mi-am închipuit, dar nu mi-a trecut nicio clipă prin gând că nu fac față sau să cedez. Da, am avut un moment, undeva prin prima lună, când stress-ul a fost incredibil, în care am simțit nevoia să mă descarc și am vărsat niște lacrimi când ne-am pus la somnul de prânz (cred că ridicasem și tonul la Iris cam tare în ziua respectivă și mă simțeam cam vinovat față de ea).

Pe de altă parte, am câștigat:

  • Primele cuvinte (și, mai târziu, propoziții) ale lui Iris, în engleză
  • Primul puzzle făcut de Iris singură
  • Primul drum pe jos până în parc și înapoi
  • Prima urcare pe scară de una singură
  • Dat pe tirolienele-leagăn singură
  • Prima dată când Ingrid a stat în fund
  • Primii pași ai lui Ingrid
  • Primele ei cuvinte
  • Prima dată când s-a dat pe leagăn fără ajutor
  • Primul ei pupic (primit de mine)
  • Prima dată când s-au jucat împreună
  • Prima dată când s-au îmbrățișat
  • Prima dată când s-au dat împreună pe leagăn

Lista poate continua mult și bine. Ce vreau să spun este că răsplata a depășit cu mult efortul. Să vezi copiii cum cresc și să simți că ai contribuit la dezvoltarea lor e de departe cea mai mare satisfacție pe care o poți primi (dacă îți dprești să fii părinte, desigur).

Dar să vă zic și despre…

Ce am învățat într-un an de parenting 100%

Fii ferm și consecvent cu copiii

Fie că e vorba de amenințări (da, știu, nu e indicat să recurgi la amenințări, dar uneori un funcționează altfel), fie că e vorba de promisiuni, este foarte important să te ții de cuvânt. Și mai este important să fii consecvent în ceea ce zici și faci. De exemplu, nu poți să le spui că dulciurile sunt dăunătoare și e indicat să nu mănânce, pentru ca atunci când ești la o petrecere sau un eveniment, să le spui că pot mânca. Da, poți să le repeți că sunt dăunătoare și să-i lași să decidă ei (din proprie experiență, pot spune că de cele mai multe ori nu vor mânca).

Fii ferm atunci când le spui că trebuie să plecați undeva sau că trebuie să meargă la culcare. Așa cum am mai zis, cea mai bună modalitate de a-ți construi credibilitatea în fața copiilor este să fii ferm cu ei. Asta nu înseamnă, evident, să duci lucrurile la extrem și să iei tu toate deciziile în locul lor  – e o metodă failibilă și îi va afecta când vor crește. Eu nu iau deciziile în locul lor niciodată, doar am grijă ca atunci când le dau opțiuni, iar una din ele nu o să le placă deloc, să mă țin de cuvânt. Chiar dacă asta înseamnă reprize interminabile de plâns uneori… Da, știu – noi, tații suntem mai raționali („insensibili”, cum ar zice mamele), dar asta nu înseamnă că nu suferim sau că nu ne afectează stările lor emoționale.

Fii consecvent(ă) în comportamentul față de ei indiferent că sunteți acasă, în mediul familial, la grădiniță, cu prietenii, cu familia extinsă / rude etc. Părerea altora este importantă atât timp cât este argumentată bine și/sau documentată și se potrivește cu ideea ta despre educație / parenting. Altfel, n-au decât să emită păreri – prea puțin îmi pasă.

Nu minți copiii

Uneori e mai comod să scapi de întrebările incomode ale copiilor și să le spui o „minciunică”. Nu fă asta! Mai devreme sau mai târziu își vor da seama că ai mințit și, nu doar că îți pierzi credibilitatea (care este, după unii autori, „stâlpul” relației părinte-copil), dar vor face și ei același lucru și relația dintre voi va deveni haotică.

Îmi amintesc când a avut Iris o perioadă de m-a întrebat zilnic ce se întâmplă cu oamenii atunci când mor. Veți zice că e copil mic (are, totuși, aproape 3 ani și jumătate) și nu trebuie să o sperii spunându-i adevărul. Dar i l-am zis, a înțeles și nu s-a speriat / întristat sau altceva. Puteam să-i spun că oamenii „pleacă de tot” atunci când mor, însă în mod cert ar fi continuat cu întrebările și, fie aș fi continuat s-o mint, fie aș fi ajuns tot la adevărul pe care i l-am și zis.

Cea mai bună cale de a dezvolta intelectul copiilor este să spui adevărul, oricât de complicat ar părea pentru el (din punctul nostru de vedere) cât mai argumentat și complet cu putință.

Odihna părinților e la fel de importantă ca cea a copiilor

Atunci când sunt obosiți, copii devin irascibili și, de cele mai multe ori, încep să plângă din orice. La fel suntem și noi, adulții – lipsa de odihnă ne face să ne pierdem răbdarea, ceea ce duce la irascibilitate și chiar agresiune (verbală sau fizică). Iar violența este cea mai proastă (am scris deja despre asta aici).

Cred că am spus-o cu altă ocazie, dar repet: odihnește-te cât poți de mult: la prânz, când dormi copiii, dormi cu ei. Dacă trebuie neapărat să rezolvi ceva în ziua respectivă, o poți face cât sunt treji și îi lași să se joace / să se uite la televizor.

Oferă-ți timp „cu tine”

După ce te-au secat de energie toată ziua, simți nevoia să te „reconectezi” la rutina de adult – poate vrei să urmărești un meci de fotbal, poate vrei să scrollezi aiurea pe facebook, poate vrei să te uiți la un film/serial etc. E adevărat, în general nu poți face asta decât după ce s-au culcat copiii. Dacă nu adormi împreună cu ei, citind povești (la noi, G. le citește povești seara  – ceea ce îmi permite să am timp și pentru mine – și, în 90% din timp adoarme împreună cu ele ), fă ceva ce-ți place. Pentru că atunci când ești cu ei, e important să fii prezent, să te simtă că ești implicat și să le oferi atenție și afecțiune, nu să stai pe telefon sau să-i pui la televizor și tu să-ți vezi de alte treburi. Și, dacă tot am amintit de televizor…

Îmbină plăcutul cu utilul

Iris are aproape 3 ani și jumătate și încă nu s-a uitat la youtube și nici nu s-a jucat vreun joc pe telefon sau pe calculator. Evident, nici Ingrid. Pentru că știm cât de dăunător este. Da, se uită la TV aproape zilnic, maximum o oră (de obicei, 2 episoade a câte 15-20 minute). Dar dacă tot lași copiii să urmărească televizorul, pune-le desene animate (de preferat fără monștri sau altele asemănătoare) într-o limbă străină (de preferat una pe care să o audă și în casă sau la grădiniță / școală). Nu doar că învață mai ușor o limbă străină (sau mai multe) când sunt mici, dar ajută și la dezvoltarea inteligenței.

Să vă dau exemplul nostru: după vreo 5 luni de mers la grădiniță, Iris nu reușea să înțeleagă mare lucru din ceea ce se vorbea în jurul ei. La un moment dat, am avut inspirația să schimb „Peppa Pig” cu „Peppa Wutz” (versiunea germană, pentru nevorbitorii limbii). Deja înțelegea engleza și putea vorbi cu mine în engleză, așa că nu mai avea sens să le las în engleză.

Ei bine, după 1-2 săptămâni de „Peppa Wutz”, într-o zi de vineri le luam de la grădiniță pe fete, iar educatoarea ei, foarte bucuroasă, mi-a spus că Iris a fost foarte comunicativă în ziua respectivă, vorbind un amestec de engleză cu germană. 🙂 Evident, m-am bucurat și eu foarte mult și mi-am dat seama că fusesem inspirat când am trecut desenele pe limba germană.

p.s. În weekend am urmărit împreună „The Aristocats”, filmul animat original – a costat 4 euro să-l vizionăm pe youtube în format HD. I-au plăcut foarte mult și s-a distrat, mai ales că G. i-a citit povestea în multe seri (varianta prescurtată, desigur). Mie unul, desenele de dinainte de ’90 mi se par mult mai potrivite pentru copii mici – mult mai creative și mai haioase decât ce s-a produs în ultimii 10 ani. Mă gândesc serios să continuăm cu Cartea Junglei și altele asemănătoare.

Ajută-i să capete curaj și încredere

Curajul și încrederea se construiesc greu și în timp îndelungat. E nevoie de muncă asiduă și de – cum ziceam mai sus – consecvență. Laudă-i mereu când își înving o teamă sau realizează ceva ce lor li se pare extraordinar. Spune-le că sunt deștepți, curajoși, puternici etc. Cu cât le repeți mai mult, cu atât ajung să creadă mai mult în ceea ce le spui – mie îmi spune Iris uneori, că a reușit să facă un anumit lucru fiindcă e o fată curajoasa / puternică.

E important, desigur, să îi și ajuți atunci când au nevoie – cu încurajări verbale sau chiar fiind un exemplu pentru ei. De pildă, Iris era foarte fricoasă pe la 2 ani. Îi plăcea să o țin cu capul în jos și să facem tot felul de trucuri aerobice, îi plăcea și pe tiroliană, dar îi era teamă de tobogane. Se urca până în vârful lor, dar îî era teamă să-și dea drumul – frica de înălțime.

Am osbervat, însă, că a început să devină mai curajoasă când am trecut de la „nu mai fi fricoasă”, „n-are de ce să-ți fie frică” la „sunt aici, jos, o să te prind și nu pățești nimic” sau chiar dat împreună cu ea. Avem un tobogan foarte înalt în parcul de lângă noi (să tot aibă vreo 10 metri, dar e în curbe și nu e foarte abrupt), iar Iris deseori și-a încercat curajul pe el. De cele mai multe ori i-a fost teamă, dar mai nou îmi tot zice: „tati, vreau pe elefant. Dar vii să ne dăm împreună?” Desigur, ne dăm împreună (cu un tată dependent de adrenalină, nu putea fi altfel, nu? 🙂 ). M-am gândit că poate trece mai repede peste frică decât să îi tot repet că o prind și nu pățește nimic (tactică pe care am adoptat-o până de curând și care nu prea a dat roade).

Caută echilibrul în tot ceea ce faci

Noi am încercat să cultivăm în Iris bunul simț, corectitudinea, non-agresiunea și să mai lase de la ea atunci când cineva vrea ceva ce îi aparține. Nu de puține ori am mers cu ea în parc și alți copii s-au băgat în fața ei la leagîne sau tobogane , i-a lăsat, iar apoi a venit plângând la mine sau, pur și simplu, am căzut supărarea pe fața ei. Dar niciodată nu a luat atitudine și nu a avut curajul să spună că e râdul ei.

Ingrid, în schimb, e total opusul: dacă vrea ceva, indiferent că nu e al ei sau că nu e rândul ei, dă pe toată lumea la o parte (la propriu), fie că sunt copii mai mari, și nu se lasă până nu-și atinge obiectivul. N-o să incerc să schimb asta, ci doar o să-i explic că trebuie să ceară voie / să-și aștepte rândul atunci când e obiectul altui copil sau e rândul altui copil. Sunt curios dacă se va păstra această antiteză între ele.

Dar cel mai și cel mai important lucru am învățat că este

Răbdarea

Deprinderile, aptitudinile, respectul, valorile, principiile, educația nu se formează în câteva zile, nici săptămâni, nici luni. E nevoie de muncă asiduă și e un proces continuu (până la adolescență, aș putea spune din proprie experiență). Așadar, nu așteptați schimbări sau îmbunătățiri de la o zi la alta, ci fiți consecvenți și, mai ales, încurajați copiii atunci când schimbarea / îmbunătățirea se produce.

Mă gândesc la părinții noștri, în câte feluri ne-au explicat anumite lucruri și cât au insistat cu ele. La momentul respectiv nu am înțeles mare lucru și deseori mi se părea că exagerează sau, pur și simplu făceam pe non-conformiștii (toți trei frații, nu doar eu). Acum, suntem toți recunoscători pentru seturile de principii și valori care ne-au fost cultivate ani de-a rândul.

p.s. cine zicea că a crește un copil este echivalent cu 2 job-uri, nu era departe 🙂 poate e exagerare cu 2 job-uri, dar pot spune că e comparabil consumul intelectual dat de creșterea unui copil cu cel de la job. Diferența e că te “consumi” pentru familia ta, nu pentru patron/investitori care îți oferă beneficii doar materiale.

2 thoughts to “1 an de parenting 100%”

  1. Bravo ție! Ma bucur ca sunteți bine și ma regăsesc în multe ipostaze descrise de tine. Un tenis când jucam? 🙂

    1. Mulțumesc, Ștefan!
      Când jucăm?
      1. Nu ai rachetă 🙂
      2. Dacă se deschid terenurile, poate cândva spre vară, când mai am drum încolo.
      Te/Vă așteptăm aici într-o vizită, când mai trece nebunia.
      Sper că sunteți bine și voi. Baftă!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *