Categories
jurnal de Viena

Săptămâna 1 (ziua 7)

Evident că nu am mai reușit să ne vedem cu Gabriel. Chiar nu ai cum să-ți faci un program, cu fetele… 🙂

Din același motiv am întârziat și la vizionarea primului apartament – oricât am încercat să sincronizez masa lor de prânz (primul fel) cu plecarea de acasă, tot am întârziat 15 minute (e adevărat, am așteptat mai mult decât de obicei și la metrou). Se pare că Iris e încă prea mică pentru a înțelege noțiunea timpului (peste o oră, peste 15 minute, mâine etc.), însă e îmbucurător că, de cele mai multe ori, înțelege când îi spun că trebui să ne grăbim.

Un alt motiv de bucurie este faptul că a devenit mai independentă – e capabilă să stea mai mult timp singură și să-și găsească o ocupație (colorat, puzzle-uri, diverse jucării etc.) – și își dorește să fie din ce în ce mai mult: urcă și coboară dealurile (de 1 – 1,5m înălțime) de la locul de joacă din spatele blocului, scările de pe acolo etc.

Mai nou, a dezvoltat și o pasiune nebună pentru puzzle-uri: are o carte cu povestea celor 3 purceluși, cu desene și puzzle-uri de câte 6 bucăți la fiecare filă și mai are un puzzle cu Peppa Pig (cea mai bună prietenă, după Minnie) de vreo 30 bucăți pe care îl facem împreună (din ce în ce mai mult singură) de 2 ori pe zi. Apropos de puzzle, am observat cu ochii mei ce diferită e logica celor mici de a noastră – dacă noi căutăm colțurile, apoi marginile și apoi restul, ea caută să facă elementele (personajele, peisajul etc.), iar apoi să le unească. Este, zic eu, important să o las să-și urmeze propria logică.

Poate cel mai mare progres este acela că a început să-i placă să se joace împreună cu Ingrid (i-a luat o vreme) – se dau împreună în balansoar, se zbenguie în pătuțul lui Iris, ne jucăm „cucu-bau” cu pilota de pe pat…

Marea noastră problemă este că nu ia în considerare avertismentele: dacă îi spun „fii atentă la…”, „vezi să nu…”, peste 1 minut face fix ce am avertizat-o să nu facă. Uneori ridic tonul la ea (îmi dau seama că greșesc și îi cer scuze sau o iau în brațe) și realizez că nu o face intenționat. Poate problema vine și din comunicarea noastră mai grea datorată încăpățânării mele de a vorbi doar în engleză. Va fi greu în continuare (vocabularul ei în engleză este, evident, mai redus decât cel în română), dar ar fi absurd să renunț după 2 ani.

Ingrid e mai bine decât ne așteptam – în afara zilei de luni, a fost alăptată doar dimineața și seara. Mănâncă bine (mâncare gătită, în general), e pofticioasă, deci din punctul ăsta de vedere, lucrurile stau foarte bine. Este foarte jovială și sociabilă (în antiteză cu sora ei, la vârsta asta), însă începe să plângă dacă eu sau G. dispărem din câmpul ei vizual (a intrat în etapa în care crede că plecăm de tot dacă nu ne mai vede, dar va trece și peste asta).

Eu sunt bine (în caz că erați curioși), am început să mă obișnuiesc cu noul stil de viață. Am descoperit ce înseamnă să nu mai știi în ce dată sau zi a săptămânii suntem. Încerc să dorm după-amiaza cu fetele (atunci când se sincronizează), ca să nu devin prea irascibil. Îmi lipsesc meciurile de fotbal la TV, recunosc (chiar dacă nu eram neapărat un microbist înfocat), dar compensez cu bucuria de a observa evoluția fetelor zi de zi.

Ne-am înregistrat ca rezidenți (Meldezettel – a durat 10 minute și nici nu a fost nevoie de rpezența noastră), urmează să ne facem și rezidența permanentă astfel încât să beneficiem de alocația de stat de aici și alte beneficii pentru familii (voi dedica un articol întregului proces).

Categories
jurnal de Viena

Ziua 1

Am început ziua cu mari emoții, în special pentru Ingrid (chiar dacă am început diversificarea de mai mult de o lună, nu ni se părea că mănâncă prea mult și, în plus, G. o alăpta de 4-5 ori pe zi; or, acum a alăptat-o la 9 dimineața și următoarea „repriză” era programată seara, după muncă). Spre totala mea uimire, dimineață a mâncat niște iaurt cu banană pisată, la prânz i-am dat ciorbă de gulaș făcută de bunica ei (i-am pus și niște bucățele de pâine, ca să-i țină mai mult de foame), un pic de piure cu carne de curcan (pe la ora 1). Urma să mai mănânce pe la 4 (G. mi-a dat mesaj că o poate alăpta fie în pauza de masă, fie pe la 4 – o să vedeți de ce nu am ajuns în pauza de masă).

Dimineață am ieșit la un loc de joacă aflat (spre norocul meu) la nici 50m de blocul unde locuiesc prietenii noștri (la care locuim și noi temporar, prin bunăvoința lor). Am scos și cățeaua prietenilor, ceea ce nu m-a ajutat prea mult, dat fiind faptul că nu le este permis câinilor accesul în preajma locurilor de joacă pentru copii (firesc, aș zice – există posibilitatea ca ei să-și facă nevoile pe acolo, iar copiii să pună mâna sau chiar să bage în gură) – am fost nevoit s-o urmăresc pe Iris de la distanță, cu Iris în sistem (avem un sistem de „babywearing” de la Lennylamb, luat de când avea Iris vreo 3-4 luni – a ținut foarte bine și e foarte confortabil, singura mea problemă e că am dureri în zona lombară dacă îl port prea mult timp ).

Pe la 12 am ajuns cu ele în casă, am mâncat toți 3 de prânz (evident, a rămas dezastru în urma noastră) și deja îmi făceam planuri să mă întâlnesc cu un fost coleg de muncă – Iris făcându-și somnul de prânz în cărucior, iar Ingrid în sistem – urmând ca apoi să mergem la G. ca s-o alăpteze (azi am aflat și noi că există o lege în Austria care obligă angajatorul să-ți ofere o pauză de alăptare și să-ți pună la dispoziție un spațiu pentru asta – tare, nu?).

Din prima zi am văzut cu ochii mei că nu poți programa nimic cu 2 copii mic… După ce au mâncat de prânz, i-am zis lui Iris că mergem să ne vedem cu cineva, iar apoi mergem la mami. Nu a vrut să se schimbe, după care a zis că vrea la toaletă („do poo poo”). Nu am crezut-o fiindcă o schimbasem de același lucru cu jumătate de oră înainte, dar am zis să-i fac hatârul și am dus-o la baie – avea dreptate. Apoi, inițial a zis că ea vrea să doarmă în pătuțul ei, după care s-a razgândit și a început să urle că vrea la mami. I-am explicat că e prea târziu să mergem la mami și mergem după ce ne trezim. Evident, a început să urle și să plângă. I-am zis că poate să doarmă în pat cu mine și Ingrid (Ingrid începuse și ea să plângă de somn) sau să doarmă în pătuțul ei (i-am oferit alternative), dar nu a funcționat.

Într-un final, pe la 2:30, după o sesiune de plâns în hohote, am reușit să ne pregătim de ieșit afară. Ingrid aproape că a adormit imediat ce am pus-o în sistem, iar Iris a adormit în cărucior în momentul în care am ieșit din scara blocului. Desigur că, între timp, amânasem întâlnirea cu Gabriel pentru mâine…

Am ajuns pe la 3 la locul unde lucrează G., ne-am mai plimbat pe acolo (a zis că termină pe la 3:30-4:00, fiind prima zi de muncă). Ne-am întâlnit cu ea, am mers într-un centru comercial din apropiere ca s-o alăpteze pe Ingrid, dar șmechera era mai atrasă de brioșe și prăjiturile pe care le mâncam noi. Pe Iris a trebuit s-o schimbăm din nou, de data asta într-o încăpere foarte frumos aranjată și amenajată pentru schimbat copilul + alăptat. Au urmat 2 reprize de cumpărături (produse de îngrijire de la dm – prețurile la produsele marcă proprie sunt cam aceleași ca în România) – și mâncare de la un supermarket).

Pe la 8 seara am ajuns și noi acasă… am schimbat-o pe Ingrid și i-am dat antibioticul (povestea, mai pe larg, într-un alt episod), am mai pus ce era de pus prin frigider, am scos cățeaua (a.k.a. Scrofi) la plimbare, ne-am întors, am mâncat ceva de cină, am ajutat-o pe G. să prepare o supă pentru zilele următoare și cam așa s-a făcut ora 11.

14 ore de din prima zi de „muncă” cu fetele. Acum am înțeles de ce se spune că „job-ul” de mamă face cât alte două la un loc – nu doar prin prisma consumului de energie, ci și datorită „orelor suplimentare”.

Mâine avem întâlnire cu Gabi și un drum până la Ikea, spre seară (după ce termină G.)

Categories
de-ale familiei

Ne mutăm…

… și nu este deloc ușor. Au fost trei săptămâni teribile: împachetat lucruri, rezolvat dosare pentru indemnizație de creștere copil (urmează să iau eu), schimbat ochelari (ai mei), pașaport pentru Iris etc. Și toate acestea, cu 2 copii după noi (noroc că Iris era la grădiniță până la prânz și mai reușea G. să rezolve una-alta). Seara, ne puneam în pat ca să adormim fetele, cu intenția de a împacheta din lucruri după ce adorm ele, dar de multe ori adormeam și noi…

Imaginați-vă vreo 15 saci de haine (vidați), 15 cutii cu obiecte (jucării de-ale fetelor, în mare parte) și 2 biciclete. Toate, cărate un etaj pe scări, apoi cu liftul, apoi de la bloc, încă vreo 30m până la mașină, cu o liză „șchioapă”.

De ce am insistat (mai mult G., decât mine, recunosc) să luăm atâtea jucării cu noi? Pentru că vom avea mare nevoie de ele. Ne mutăm la Viena (acum ați înțeles și de ce am ținut morțiș să luăm și bicicletele), începând de săptămâna viitoare. G. va lucra, iar eu voi sta cu fetele acasă până găsim o grădiniță pentru Iris (pentru Ingrid nu-mi fac speranțe că vom găsi mai repede de luna septembrie), așa că o să am nevoie de „toate jucăriile din lume”.

Revenind la ultimele trei săptămâni: a fost o perioadă intensă și pentru noi, părinții – oboseala acumulată a produs, inevitabil, discuții contradictorii, nervi, certuri etc. Oricâtă dragoste și oricâtă armonie ar fi în familie, am învățat că epuizarea duce la unele neajunsuri care, mai departe pot fi resimțite și de copil/copii (n.b. tensiunea mamei se transmite deseori și la copii). De aceea, eu insist ca părinții să se odihnească atunci când dorm și copiii și să amâne / anuleze mărunțișurile zilnice care mănâncă timp. Părinți odihniți = părinți fericiți = copii fericiți – e atât de simplu.

Plecăm cu mașina, de la Sibiu (va trebui să mai „triem” din lucruri astfel încât să nu părem suspecți la vamă 🙂 – am venit cu mașina super-încărcată și mâine merg să mai iau din lucruri lăsate la București), așa că va fi cu siguranță o experiență nouă și interesantă pentru noi și pentru fete, chiar dacă durata călătoriei nu este cu mult mai lungă decât București – Sibiu vineri seara. Sunt curios câte opriri vom face… Vă țin la curent