Categories
jurnal de Viena

Săptămâna 6 (ziua 35)

„Distanțare socială”, ziua 7

Lunea trecută am ieșit ultima dată cu Iris la locul de joacă – credeam că doar locurile de joacă mari (din parcuri, mall-uri etc.) sunt închise, însă m-am trezit cu un domn care părea a fi de la o organizație a statului, ținându-mi morală despre cât e de periculos și că trebuie să colaborăm împotriva virusului (între noi fie vorba, chiar dacă lumea a respectat recomandările și a stat în casă in această perioadă, numărul cazurilor a crescut substanțial și continuă să crească).

Așadar, de 7 zile stăm în casă și facem tot posibilul să nu ne plictisim. Avem noroc că mai ieșim la plimbare dimineața și/sau seara cu prietenul Ovidiu și câinele lui, cât să n-o luăm razna în casă (Iris fiind obișnuită să ieșim zilnic pe afară, la locul de joacă). Iris a înțeles mai repede și mai ușor decât mă așteptam faptul că nu mai putem merge la locul de joacă și că nu are voie să atingă obiecte din afara casei (când ieșim la plimbare) din cauza virusului. În afara orelor de somn și de mâncare încercăm să găsim tot felul de activități care s-o țină ocupată. Încă nu am pus-o la desene animate, la TV (la telefon sigur nu se va întâmpla), dar câteodată se mai uită „cu băieții” la emisiuni cu mașini sau documentarul despre Formula 1, de pe Netflix. Nefiind obișnuită cu televizorul, se plictisește destul de repede, așa că o mai pun să facă abdomene la mine în brațe, mai dansăm împreună, mai face gimnastică (azi aproape s-a rostogolit singură peste cap), ne mai jucăm „cucu-bau” cu pilota de pe pat, ne mai prostim (o gâdil, o las să se cațere pe mine etc.) și se face seară, moment în care o „preia” G. și îi oferă afecțiunea de care are nevoie de la mama ei.

În schimb, a devenit destul de greu pentru G. să lucreze de acasă, dat fiind faptul că Iris o vede toată ziua prin preajmă și se smiorcăie întruna, în special în prima parte a zilei (între momentul întoarcerii de la plimbare și somnul de prânz). A înțeles destul de repede că mama lucrează, chiar dacă este acasă, însă nu întotdeauna ține cont de asta.

Altfel, așa cum preonizam, ne ajută faptul că G. este acasă fiindcă poate găti și în timpul zilei (doar că Iris profită de acest lucru și cere atenție, ceea ce de multe ori o încurcă) și e acolo atunci când eu nu pot să le supervizez pe fete fiindcă sunt ocupat cu treburi casnice.

Vestea cea mai bună e că Ingrid face pași mari, și la propriu și la figurat: de vreo săptămână a început să stea în picioare fără ajutor (dar avea nevoie de ajutor ca să se ridice), iar azi s-a ridicat singură de 2 ori în picioare. Desigur, nu poate sta prea mult și are tot felul de mișcări necontrolate, dar este super-entuziasmată și se bucură de fiecar dată. Abia așteptăm momentul în care va începe să meargă, împreună cu sora ei mai mare. 🙂

A început să și silabisească tot felul de lucruri și pare că încearcă să ne tot spună câte ceva. 🙂 în sistem nu-i mai place să stea decât dacă îi este somn; altfel, preferă căruciorul fiindcă vrea să vadă cât mai mult lumea din jur. Ar putea sta ore întregi în el…

Ne mutăm (din nou)

Vineri am primit cheile de la apartamentul închiriat, așa că tot weekend-ul am fost pe acolo. Cu ajutorul neprețuit al lui Ovidiu am reușit să aducem din lucruri (jucării de-ale fetelor, în mare parte) montăm un dulap imens (pentru hainele noastre), comodele luate pentru hainele fetelor și mașina de spălat haine (am pus câteva poze și pe facebook). Duminică ne-am dat seama că am uitat să luăm de la Ikea birou de lucru (pentru G.) și masă de bucătărie. 🙂 Azi (luni) le-am comandat online, însă livrarea se face abia vinerea viitoare… Până atunci, facem tot posibilul să mutăm toate lucrurile și să le aranjăm cât de cât. Urmează să punem cadrul de pat în dormitorul nostru și o canapea în living (din păcate, încă nu știm când vom intra în posesia lor).

Categories
jurnal de Viena

Săptămâna 4 (ziua 27)

Mă pregăteam să încep cu un scurt rezumat al celor întâmplate săptămâna trecută și eram pe punctul de a scrie, din nou, despre experiența de la oficiul MA 35. E incredibil cât de repede trece timpul…

[Titlul inițial era „ziua 23” – între timp a devenit ziua 27]

Nu-mi dau seama când a trecut aproape o lună – am senzația că suntem aici de doar o săptămână. Ne-a consumat atât de mult timp (și energie) căutatul de apartament (proces finalizat acum câteva zile) încât nu sesizez când a mai trecut o săptămână.

Vă pot spune că lucrurile merg în aceeași direcție bună ca până acum – Iris devine tot mai independentă și încrezătoare, a început să se joace tot mai mult cu Ingrid (singura problema e că, deși o vede ca pe sora ei, are impresia că este un fel de păpușă și are tendința să se comporte ca atare), iar sora ei a început să vorbească (în silabe) și deja se cam poate ridica, de pe burtă, în mâini și picioare („patru labe”). Așteptăm și momentul în care se va ridica singură în picioare. 🙂

Vineri și sâmbătă am bătut magazinele de mobilă și decorațiuni, ca să le avem pregătite pentru mutare (aici e totul închis duminica, iar de luni, 16 martie, se închid toate magazinele non-alimentare pentru o perioadă de 1 până la 3 săptămâni). Vineri, prin Ikea, a fost o adevărată provocare cu Iris – a trebuit să cerceteze toate încăperile amenajate, să deschidă toate sertarele, să sară în toate paturile pentru ca apoi să umble desculță prin magazin etc. Ingrid era și ea cam agitată fiindcă nu prea mâncase mâncare solidă de pe la ora 15, deci a fost destul de intens. Au închis magazinul după ce am ieșit noi cu cele 4 cărucioare…

Sâmbătă a fost mai lejer fiindcă ambele și-au făcut somnul de prânz (Iris în cărucior, iar Ingrid în sistem la mama ei) și au mâncat. Am plecat de acasă pe la 11, fetele s-au întors pe la 18 (noi, băieții, mai târziu fiindcă am mai avut de dus mobilier, mașină de spălat și aspirator la depozitul prietenului nostru, unde avem și toate lucrurile trimise în saci + cutii, din România. Așteptăm cu nerăbdare să le ducem pe toate la noua locuință, ca să aibă și fetele cu ce să se joace (momentan avem doar o cutie cu jucării) și să putem ieși cu tricicleta / trotineta pe afară (și bicicleta + „remorcă” de copii, după ce îmi pun la punct bicicleta și găsesc o „remorcă” la mâna a doua).

Cât despre Covid-19, nu pot spune că pe mine unul m-a afectat prea tare. Oricum, rutina noastră zilnică se învârtea mai mult în jurul blocului (e bine că am finalizat cu căutarea apartamentului și nu suntem nevoiți să mai circulăm cu metroul). În schimb, o să ne ajute faptul că G. va lucra de acasă în perioada următoare fiindcă poate prepara mâncarea în timpul zilei (până acum o făcea noaptea, după ce se culcau fetele sau dimineața foarte devreme) și e prezentă dacă am nevoie de ajutor. În schimb, mă aștept ca Iris să devină din nou smiorcăită, având-o pe mama ei prin preajmă, și să o cam încurce la „home office”. Altfel, planul este să ne urmăm rutina zilnică (poate mult spus „rutină”, dar despre rutină și necesitatea ei o să scriu mai pe larg în următorul articol) – trezit dimineața, mers la joacă, mâncat prânz, somn de după-amiază și un pic de joacă după, dacă nu se întunecă afară. Trebuie să fim atenți și cu locul de joacă, desigur, fiindcă vorba umblă că nu prea sunt permise formările de grupuri de peste 10 persoane într-un anumit loc.

Ne-a afectat, în schimb, planul cu aducerea celor 2 pisici în Austria – aveam zbor spre București cumpărat pentru marți, urmând să cumpăr bilet pentru miercuri, cu tot cu pisici, însă azi-dimineață, când am vrut să fac check-in online, am văzut că s-a anulat zborul. Din fericire, am reușit să rezolvăm să mai treacă cineva pe la ele până se deblochează situația cu transportul aerian (cât mai repede, sper).

Să ne auzim sănătoși!

p.s. pentru „conținut vizual” (dacă vă plictisesc cu prea mult scris), ne puteți urmări și pe Facebook sau Instagram.

Categories
cugetări de tătic

Ziua 15. Despre afecțiune și răsfăț

N-aș avea prea multe să vă spun din ultima perioadă. Lucrurile evoluează foarte frumos, fetele se joacă tot mai mult împreună, iar crizele lui Iris sunt tot mai rare. Ba mai mult decât atât, azi (este încă „azi” aici) am stat 3 ore la Primărie (MA 35), iar Iris a reușit performanța de a nu face nicio criză, deși era mega-plictisită, iar răbdarea i se cam terminase după o oră.

Văde tot mai mult că a început să înțeleagă că există anumite limite și anumite reguli (spălatul pe mâini când venim de afară, spălatul pe dinți dimineața și seara etc.), poate și datorită faptului că nu negociez cu ea anumite lucruri esențiale și sunt ferm. Dar deși uneori sunt mai dur (decât mama ei) cu ea , încerc să compensez prin a-i arăta afecțiune, a o face să înțeleagă că regulile pe care le impun sunt „la pachet” cu dragostea.

Cred că singurul lucru de care m-am temut (în ceea ce privește „parenting-ul”) și la care m-am gândit mult cât era mică a fost delimitarea afecțiunii de setul de reguli și limite pe care va trebui să și le însușească – cum voi reuși să i le impun pe acestea și, în același timp, să îi ofer și afecțiunea de care are nevoie, fără a o deruta?

Cât a fost mică (un copil foarte solicitant), mulți oameni din jurul nostru (aproape toți) ne spuneau că o „cocoloșim”, că exagerăm cu luatul în brațe atunci când plânge. Nu i-am ascultat și am fost acolo (mai mult G. decât mine) gata să o luăm în brațe de câte ori avea nevoie de afecțiune sau plângea de somn/foame, chiar și cu anumite consecințe asupra sănătății noastre (lipsa de somn, consumul de energie etc.).

Curentul 1 – „lasă copilul să plângă”

Citind diverse cărți și ascultând oameni în jurul meu, am observat că există 2 curente majore în chestiunea afecțiunii – primul spune că, atunci când crizele sunt prea dese (dar cum îți dai seama că sunt prea dese?), copilul trebuie lăsat să plângă. În prima carte despre copii pe care am citit-o (scrisă de un neuropsihiatru – nu-mi aduc aminte numele lui și nici titlul) zicea că trebuie să începi prin a-l lăsa să plângă 5 minute, apoi, 10 și tot așa, până ajungeai la jumătate de oră. Sincer, pe Iris nici 2 minute nu puteam s-o auzim că plânge – pur și simplu ți se „rupea sufletul”.

Iris a fost un copil dificil, foarte dependent de noi (de G., în special) – atât de mult încât nu doar că nu o puteai lăsa cu un alt adult, ci pur și simplu începea să plângă doar dacă cineva o atingea, încercând să se joace cu ea (e timidă, în continuare, însă a evoluat enorm).

Curentul 2 – Afecțiunea face bine

Același autor menționat mai sus spunea (culmea) că cea mai mare contribuție la dezvoltarea inteligenței copilului o are afecțiunea. Și alte cărți scrise de autori moderni, oameni de știință (nu includ aici bloggeri sau „influenceri” – înclin să am mai multă încredere în studii făcute pe eșantioane, cercetări științifice etc. decât în experiența unui singur om) spun că atunci când copilul plânge, în general sunt câteva motive posibile: nevoia de afecțiune (care poate avea multiple cauze), nevoia de somn sau foamea. Oricare din ele ar fi, trebuie aflat și, ulterior, să ajuți copilul să verbalizeze. Dar prima reacție trebuie să fie, cred eu, de înțelegere și afecțiune. Dacă al tău copil simte că ești acolo de fiecare dată când are o problemă, capătă încredere și, dacă îi pui întrebări de genul „ți-e somn?”, „ți-e foame?” sau îi spui „e în regulă să nu-ți placă X sau Y” sau „e în regulă să-ți fie teamă de…, dar eu sunt aici ca să te protejez” sunt mari șanse ca pe viitor să-ți zică el/ea de ce plânge.

Revenind la relația dintre afecțiune și inteligență, nu e Iris vreun geniu (nici nu ne-am propus ca obiectiv pentru ea), dar e inteligentă, jovială, jucăușă, foarte activă și din ce în ce mai independentă și încrezătoare în sine. Văzându-i evoluția, am ajuns la concluzia că afecțiunea joacă un rol major în dezvoltarea emoțională a copilului, în special la cei care o solicită foarte mult (la Ingrid nu e cazul – are un alt temperament, dar ne și simte pe noi mai relaxați și mai încrezători în noi, ca părinți).

Câtă afecțiune trebuie să-i oferi copilului? Nu poate fi cuantificată, cred, și nici nu am citit / auzit pe undeva să existe vreun standard – cred că e vorba de o combinație dintre disponibilitatea ta (emoțională, psihică sau cum vreți să-i spuneți) și temperamentul copilului. Sau cum ar zice unii, „Dumnezeu îți dă atât cât poți duce”. Doar timpul îți va spune dacă ai procedat corect sau nu și tind să cred că, până pe la vârsta de 1 an și jumătate – 2 ani e foarte greu să-ți dai seama când îi e somn / foame / simte nevoia de afecțiune și când plânge doar pentru că nu-i convine ceva.

Ar mai fi un al 3-lea curent, pe care eu l-am observat la oamenii care au devenit părinți prin anii 2000 – ca să compenseze toate restricțiile care lor li s-au impus când erau copii, am impresia că aceștia, în calitatea lor de părinți, au încercat să ofere toată libertatea din lume copiilor, fără a încerca să impună anumite limite și reguli. Sincer, cred că acei copii vor deveni foarte inteligenți și creativi, însă din punct de vedere emoțional, vor avea ceva probleme. Dar cum nu sunt eu un expert, pot să vă spun că un studiu făcut pe parcursul mai multor ani asupra unui grup de copii (cred că am citit despre el în „Metoda daneză de creștere a copilului”, dar nu sunt sigur) a tras următoarele concluzii:

  1. Copiii crescuți în libertate absolută, fără reguli sau limite, erau foarte inteligenți, însă aveau rezultate slabe la școală din cauza lipsei de concentrare.
  2. Copiii crescuți într-un mediu familial opus primului (cu foarte multe reguli și restricții) aveau rezultate foarte bune la școală, însă inteligența lor emoțională și abilitățile sociale erau foarte slabe.
  3. Copiii crescuți într-un mediu familial cu multă libertate, dar cu anumite reguli și limite punctau foarte bine la capitolul „inteligență emoțională” și la abilități sociale, chiar dacă nu erau „fruntașii clasei”.

Așadar, depinde ce-ți dorești de la copilul tău – să fie un geniu singuratic, să fie fericit și să poată relaționa fără probleme cu oamenii din jur sau să fie vreun „hippie”.