Autor: Vladi(mir)

„Distanțare socială”, ziua 7

Lunea trecută am ieșit ultima dată cu Iris la locul de joacă – credeam că doar locurile de joacă mari (din parcuri, mall-uri etc.) sunt închise, însă m-am trezit cu un domn care părea a fi de la o organizație a statului, ținându-mi morală despre cât e de periculos și că trebuie să colaborăm împotriva virusului (între noi fie vorba, chiar dacă lumea a respectat recomandările și a stat în casă in această perioadă, numărul cazurilor a crescut substanțial și continuă să crească).

Așadar, de 7 zile stăm în casă și facem tot posibilul să nu ne plictisim. Avem noroc că mai ieșim la plimbare dimineața și/sau seara cu prietenul Ovidiu și câinele lui, cât să n-o luăm razna în casă (Iris fiind obișnuită să ieșim zilnic pe afară, la locul de joacă). Iris a înțeles mai repede și mai ușor decât mă așteptam faptul că nu mai putem merge la locul de joacă și că nu are voie să atingă obiecte din afara casei (când ieșim la plimbare) din cauza virusului. În afara orelor de somn și de mâncare încercăm să găsim tot felul de activități care s-o țină ocupată. Încă nu am pus-o la desene animate, la TV (la telefon sigur nu se va întâmpla), dar câteodată se mai uită „cu băieții” la emisiuni cu mașini sau documentarul despre Formula 1, de pe Netflix. Nefiind obișnuită cu televizorul, se plictisește destul de repede, așa că o mai pun să facă abdomene la mine în brațe, mai dansăm împreună, mai face gimnastică (azi aproape s-a rostogolit singură peste cap), ne mai jucăm „cucu-bau” cu pilota de pe pat, ne mai prostim (o gâdil, o las să se cațere pe mine etc.) și se face seară, moment în care o „preia” G. și îi oferă afecțiunea de care are nevoie de la mama ei.

În schimb, a devenit destul de greu pentru G. să lucreze de acasă, dat fiind faptul că Iris o vede toată ziua prin preajmă și se smiorcăie întruna, în special în prima parte a zilei (între momentul întoarcerii de la plimbare și somnul de prânz). A înțeles destul de repede că mama lucrează, chiar dacă este acasă, însă nu întotdeauna ține cont de asta.

Altfel, așa cum preonizam, ne ajută faptul că G. este acasă fiindcă poate găti și în timpul zilei (doar că Iris profită de acest lucru și cere atenție, ceea ce de multe ori o încurcă) și e acolo atunci când eu nu pot să le supervizez pe fete fiindcă sunt ocupat cu treburi casnice.

Vestea cea mai bună e că Ingrid face pași mari, și la propriu și la figurat: de vreo săptămână a început să stea în picioare fără ajutor (dar avea nevoie de ajutor ca să se ridice), iar azi s-a ridicat singură de 2 ori în picioare. Desigur, nu poate sta prea mult și are tot felul de mișcări necontrolate, dar este super-entuziasmată și se bucură de fiecar dată. Abia așteptăm momentul în care va începe să meargă, împreună cu sora ei mai mare. 🙂

A început să și silabisească tot felul de lucruri și pare că încearcă să ne tot spună câte ceva. 🙂 în sistem nu-i mai place să stea decât dacă îi este somn; altfel, preferă căruciorul fiindcă vrea să vadă cât mai mult lumea din jur. Ar putea sta ore întregi în el…

Ne mutăm (din nou)

Vineri am primit cheile de la apartamentul închiriat, așa că tot weekend-ul am fost pe acolo. Cu ajutorul neprețuit al lui Ovidiu am reușit să aducem din lucruri (jucării de-ale fetelor, în mare parte) montăm un dulap imens (pentru hainele noastre), comodele luate pentru hainele fetelor și mașina de spălat haine (am pus câteva poze și pe facebook). Duminică ne-am dat seama că am uitat să luăm de la Ikea birou de lucru (pentru G.) și masă de bucătărie. 🙂 Azi (luni) le-am comandat online, însă livrarea se face abia vinerea viitoare… Până atunci, facem tot posibilul să mutăm toate lucrurile și să le aranjăm cât de cât. Urmează să punem cadrul de pat în dormitorul nostru și o canapea în living (din păcate, încă nu știm când vom intra în posesia lor).

Mă pregăteam să încep cu un scurt rezumat al celor întâmplate săptămâna trecută și eram pe punctul de a scrie, din nou, despre experiența de la oficiul MA 35. E incredibil cât de repede trece timpul…

[Titlul inițial era „ziua 23” – între timp a devenit ziua 27]

Nu-mi dau seama când a trecut aproape o lună – am senzația că suntem aici de doar o săptămână. Ne-a consumat atât de mult timp (și energie) căutatul de apartament (proces finalizat acum câteva zile) încât nu sesizez când a mai trecut o săptămână.

Vă pot spune că lucrurile merg în aceeași direcție bună ca până acum – Iris devine tot mai independentă și încrezătoare, a început să se joace tot mai mult cu Ingrid (singura problema e că, deși o vede ca pe sora ei, are impresia că este un fel de păpușă și are tendința să se comporte ca atare), iar sora ei a început să vorbească (în silabe) și deja se cam poate ridica, de pe burtă, în mâini și picioare („patru labe”). Așteptăm și momentul în care se va ridica singură în picioare. 🙂

Vineri și sâmbătă am bătut magazinele de mobilă și decorațiuni, ca să le avem pregătite pentru mutare (aici e totul închis duminica, iar de luni, 16 martie, se închid toate magazinele non-alimentare pentru o perioadă de 1 până la 3 săptămâni). Vineri, prin Ikea, a fost o adevărată provocare cu Iris – a trebuit să cerceteze toate încăperile amenajate, să deschidă toate sertarele, să sară în toate paturile pentru ca apoi să umble desculță prin magazin etc. Ingrid era și ea cam agitată fiindcă nu prea mâncase mâncare solidă de pe la ora 15, deci a fost destul de intens. Au închis magazinul după ce am ieșit noi cu cele 4 cărucioare…

Sâmbătă a fost mai lejer fiindcă ambele și-au făcut somnul de prânz (Iris în cărucior, iar Ingrid în sistem la mama ei) și au mâncat. Am plecat de acasă pe la 11, fetele s-au întors pe la 18 (noi, băieții, mai târziu fiindcă am mai avut de dus mobilier, mașină de spălat și aspirator la depozitul prietenului nostru, unde avem și toate lucrurile trimise în saci + cutii, din România. Așteptăm cu nerăbdare să le ducem pe toate la noua locuință, ca să aibă și fetele cu ce să se joace (momentan avem doar o cutie cu jucării) și să putem ieși cu tricicleta / trotineta pe afară (și bicicleta + „remorcă” de copii, după ce îmi pun la punct bicicleta și găsesc o „remorcă” la mâna a doua).

Cât despre Covid-19, nu pot spune că pe mine unul m-a afectat prea tare. Oricum, rutina noastră zilnică se învârtea mai mult în jurul blocului (e bine că am finalizat cu căutarea apartamentului și nu suntem nevoiți să mai circulăm cu metroul). În schimb, o să ne ajute faptul că G. va lucra de acasă în perioada următoare fiindcă poate prepara mâncarea în timpul zilei (până acum o făcea noaptea, după ce se culcau fetele sau dimineața foarte devreme) și e prezentă dacă am nevoie de ajutor. În schimb, mă aștept ca Iris să devină din nou smiorcăită, având-o pe mama ei prin preajmă, și să o cam încurce la „home office”. Altfel, planul este să ne urmăm rutina zilnică (poate mult spus „rutină”, dar despre rutină și necesitatea ei o să scriu mai pe larg în următorul articol) – trezit dimineața, mers la joacă, mâncat prânz, somn de după-amiază și un pic de joacă după, dacă nu se întunecă afară. Trebuie să fim atenți și cu locul de joacă, desigur, fiindcă vorba umblă că nu prea sunt permise formările de grupuri de peste 10 persoane într-un anumit loc.

Ne-a afectat, în schimb, planul cu aducerea celor 2 pisici în Austria – aveam zbor spre București cumpărat pentru marți, urmând să cumpăr bilet pentru miercuri, cu tot cu pisici, însă azi-dimineață, când am vrut să fac check-in online, am văzut că s-a anulat zborul. Din fericire, am reușit să rezolvăm să mai treacă cineva pe la ele până se deblochează situația cu transportul aerian (cât mai repede, sper).

Să ne auzim sănătoși!

p.s. pentru „conținut vizual” (dacă vă plictisesc cu prea mult scris), ne puteți urmări și pe Facebook sau Instagram.

Evident că nu am mai reușit să ne vedem cu Gabriel. Chiar nu ai cum să-ți faci un program, cu fetele… 🙂

Din același motiv am întârziat și la vizionarea primului apartament – oricât am încercat să sincronizez masa lor de prânz (primul fel) cu plecarea de acasă, tot am întârziat 15 minute (e adevărat, am așteptat mai mult decât de obicei și la metrou). Se pare că Iris e încă prea mică pentru a înțelege noțiunea timpului (peste o oră, peste 15 minute, mâine etc.), însă e îmbucurător că, de cele mai multe ori, înțelege când îi spun că trebui să ne grăbim.

Un alt motiv de bucurie este faptul că a devenit mai independentă – e capabilă să stea mai mult timp singură și să-și găsească o ocupație (colorat, puzzle-uri, diverse jucării etc.) – și își dorește să fie din ce în ce mai mult: urcă și coboară dealurile (de 1 – 1,5m înălțime) de la locul de joacă din spatele blocului, scările de pe acolo etc.

Mai nou, a dezvoltat și o pasiune nebună pentru puzzle-uri: are o carte cu povestea celor 3 purceluși, cu desene și puzzle-uri de câte 6 bucăți la fiecare filă și mai are un puzzle cu Peppa Pig (cea mai bună prietenă, după Minnie) de vreo 30 bucăți pe care îl facem împreună (din ce în ce mai mult singură) de 2 ori pe zi. Apropos de puzzle, am observat cu ochii mei ce diferită e logica celor mici de a noastră – dacă noi căutăm colțurile, apoi marginile și apoi restul, ea caută să facă elementele (personajele, peisajul etc.), iar apoi să le unească. Este, zic eu, important să o las să-și urmeze propria logică.

Poate cel mai mare progres este acela că a început să-i placă să se joace împreună cu Ingrid (i-a luat o vreme) – se dau împreună în balansoar, se zbenguie în pătuțul lui Iris, ne jucăm „cucu-bau” cu pilota de pe pat…

Marea noastră problemă este că nu ia în considerare avertismentele: dacă îi spun „fii atentă la…”, „vezi să nu…”, peste 1 minut face fix ce am avertizat-o să nu facă. Uneori ridic tonul la ea (îmi dau seama că greșesc și îi cer scuze sau o iau în brațe) și realizez că nu o face intenționat. Poate problema vine și din comunicarea noastră mai grea datorată încăpățânării mele de a vorbi doar în engleză. Va fi greu în continuare (vocabularul ei în engleză este, evident, mai redus decât cel în română), dar ar fi absurd să renunț după 2 ani.

Ingrid e mai bine decât ne așteptam – în afara zilei de luni, a fost alăptată doar dimineața și seara. Mănâncă bine (mâncare gătită, în general), e pofticioasă, deci din punctul ăsta de vedere, lucrurile stau foarte bine. Este foarte jovială și sociabilă (în antiteză cu sora ei, la vârsta asta), însă începe să plângă dacă eu sau G. dispărem din câmpul ei vizual (a intrat în etapa în care crede că plecăm de tot dacă nu ne mai vede, dar va trece și peste asta).

Eu sunt bine (în caz că erați curioși), am început să mă obișnuiesc cu noul stil de viață. Am descoperit ce înseamnă să nu mai știi în ce dată sau zi a săptămânii suntem. Încerc să dorm după-amiaza cu fetele (atunci când se sincronizează), ca să nu devin prea irascibil. Îmi lipsesc meciurile de fotbal la TV, recunosc (chiar dacă nu eram neapărat un microbist înfocat), dar compensez cu bucuria de a observa evoluția fetelor zi de zi.

Ne-am înregistrat ca rezidenți (Meldezettel – a durat 10 minute și nici nu a fost nevoie de rpezența noastră), urmează să ne facem și rezidența permanentă astfel încât să beneficiem de alocația de stat de aici și alte beneficii pentru familii (voi dedica un articol întregului proces).

Am început ziua cu mari emoții, în special pentru Ingrid (chiar dacă am început diversificarea de mai mult de o lună, nu ni se părea că mănâncă prea mult și, în plus, G. o alăpta de 4-5 ori pe zi; or, acum a alăptat-o la 9 dimineața și următoarea „repriză” era programată seara, după muncă). Spre totala mea uimire, dimineață a mâncat niște iaurt cu banană pisată, la prânz i-am dat ciorbă de gulaș făcută de bunica ei (i-am pus și niște bucățele de pâine, ca să-i țină mai mult de foame), un pic de piure cu carne de curcan (pe la ora 1). Urma să mai mănânce pe la 4 (G. mi-a dat mesaj că o poate alăpta fie în pauza de masă, fie pe la 4 – o să vedeți de ce nu am ajuns în pauza de masă).

Dimineață am ieșit la un loc de joacă aflat (spre norocul meu) la nici 50m de blocul unde locuiesc prietenii noștri (la care locuim și noi temporar, prin bunăvoința lor). Am scos și cățeaua prietenilor, ceea ce nu m-a ajutat prea mult, dat fiind faptul că nu le este permis câinilor accesul în preajma locurilor de joacă pentru copii (firesc, aș zice – există posibilitatea ca ei să-și facă nevoile pe acolo, iar copiii să pună mâna sau chiar să bage în gură) – am fost nevoit s-o urmăresc pe Iris de la distanță, cu Iris în sistem (avem un sistem de „babywearing” de la Lennylamb, luat de când avea Iris vreo 3-4 luni – a ținut foarte bine și e foarte confortabil, singura mea problemă e că am dureri în zona lombară dacă îl port prea mult timp ).

Pe la 12 am ajuns cu ele în casă, am mâncat toți 3 de prânz (evident, a rămas dezastru în urma noastră) și deja îmi făceam planuri să mă întâlnesc cu un fost coleg de muncă – Iris făcându-și somnul de prânz în cărucior, iar Ingrid în sistem – urmând ca apoi să mergem la G. ca s-o alăpteze (azi am aflat și noi că există o lege în Austria care obligă angajatorul să-ți ofere o pauză de alăptare și să-ți pună la dispoziție un spațiu pentru asta – tare, nu?).

Din prima zi am văzut cu ochii mei că nu poți programa nimic cu 2 copii mic… După ce au mâncat de prânz, i-am zis lui Iris că mergem să ne vedem cu cineva, iar apoi mergem la mami. Nu a vrut să se schimbe, după care a zis că vrea la toaletă („do poo poo”). Nu am crezut-o fiindcă o schimbasem de același lucru cu jumătate de oră înainte, dar am zis să-i fac hatârul și am dus-o la baie – avea dreptate. Apoi, inițial a zis că ea vrea să doarmă în pătuțul ei, după care s-a razgândit și a început să urle că vrea la mami. I-am explicat că e prea târziu să mergem la mami și mergem după ce ne trezim. Evident, a început să urle și să plângă. I-am zis că poate să doarmă în pat cu mine și Ingrid (Ingrid începuse și ea să plângă de somn) sau să doarmă în pătuțul ei (i-am oferit alternative), dar nu a funcționat.

Într-un final, pe la 2:30, după o sesiune de plâns în hohote, am reușit să ne pregătim de ieșit afară. Ingrid aproape că a adormit imediat ce am pus-o în sistem, iar Iris a adormit în cărucior în momentul în care am ieșit din scara blocului. Desigur că, între timp, amânasem întâlnirea cu Gabriel pentru mâine…

Am ajuns pe la 3 la locul unde lucrează G., ne-am mai plimbat pe acolo (a zis că termină pe la 3:30-4:00, fiind prima zi de muncă). Ne-am întâlnit cu ea, am mers într-un centru comercial din apropiere ca s-o alăpteze pe Ingrid, dar șmechera era mai atrasă de brioșe și prăjiturile pe care le mâncam noi. Pe Iris a trebuit s-o schimbăm din nou, de data asta într-o încăpere foarte frumos aranjată și amenajată pentru schimbat copilul + alăptat. Au urmat 2 reprize de cumpărături (produse de îngrijire de la dm – prețurile la produsele marcă proprie sunt cam aceleași ca în România) – și mâncare de la un supermarket).

Pe la 8 seara am ajuns și noi acasă… am schimbat-o pe Ingrid și i-am dat antibioticul (povestea, mai pe larg, într-un alt episod), am mai pus ce era de pus prin frigider, am scos cățeaua (a.k.a. Scrofi) la plimbare, ne-am întors, am mâncat ceva de cină, am ajutat-o pe G. să prepare o supă pentru zilele următoare și cam așa s-a făcut ora 11.

14 ore de din prima zi de „muncă” cu fetele. Acum am înțeles de ce se spune că „job-ul” de mamă face cât alte două la un loc – nu doar prin prisma consumului de energie, ci și datorită „orelor suplimentare”.

Mâine avem întâlnire cu Gabi și un drum până la Ikea, spre seară (după ce termină G.)