Eram pregătit să scriu despre rutină și improvizații în programul zilnic, însă îl păstrez pentru data viitoare fiindcă zilele trecute am trăit o întâmplare cu Iris, care m-a făcut să reflectez asupra amenințărilor.
Cum funcționează amenințările la Iris
Noi am cam evitat să le folosim, dar e una la care tot apelăm (în special când Ingrid e adormită sau pe punctul de a adormi) atunci când Iris are chef de urlat / cântat / țopăit sau pur și simplu face scandal, seara: îi spunem că vecinii (sau chiar noi) vor suna la poliție și va veni “domnul polițist” să o duca la secție.
Ei bine, aceeași amenințare am folosit-o și acum câteva seri. Însă, Iris, foarte relaxată, ne-a dat de înțeles că ea vrea să meargă la poliție. Oricât am încercat să-i explicăm că, dacă merge la poliție, o să stea acolo o vreme singură și nu o să ne mai vadă, ea insista că vrea să meargă. Ba mai mult decât atât, s-a apucat să-și îndese haine într-o pungă rătăcită prin cameră.
Știu, pare amuzantă povestea – a fost și mai amuzantă „la fața locului”, ne uitam unul la altul și nu știam cum să ne abținem din râs si noi. Totuși, trecând peste comicul situației, e cam clar că nu va mai funcționa (prea mult) această amenințare și, la un moment dat va trebui să găsim altă soluție. Care va fi ea, n-aș putea să zic.
Nu vă imaginați că nu am încercat să-i explicăm cu frumosul – că doarme sora ei și o trezește (uneori chiar își propune să o trezească) și va începe să plângă (nici că i-ar putea păsa mai puțin); că deranjăm vecinii care, la rândul lor, poate dorm; că nici ei nu i-ar plăcea să fie trezită de către cineva atunci când doarme etc. Dacă o scoatem din cameră ca să nu mai facă gălăgie, începe să țipe așa tare încât mi-e teamă c-ar putea trezi întreg blocul. Nu mai vorbim de sora ei…
Copiii și amenințările
Și, totusi, e fezabil să folosim amenințările? Eu unul am ajuns la concluzia că, în general, copiii sunt mult mai evoluați mental (deștepți, șmecheri, cum vreți să le spuneți) decât ne place nouă să credem. Așadar, amenințările funcționeaza până în punctul în care copilul te testează (iar de la vârsta de 1,5-2 ani – nu știu când se termină – cam asta e principala preocupare) și se gândește: “hai, că atâta m-ați amenințat cu poliția aia… Ia să vedem, vine să mă ia sau…?”
Iar în acel moment ești, cum s-ar zice, prins “în offside” – te cam blochezi fiindcă nu te așteptai la asta sau încerci să improvizezi cumva (cum am încercat și noi zilele trecute) – în ambele cazuri, copilul s-a prins ca l-ai mințit / păcălit. Și, dacă a văzut că te-a prins cu o amenințare falsă, fii convins(ă) că obiectivul lui/ei principal va fi să pună la îndoială nu doar toate amenințările, ci și recomandările (ex. trebuie să ai grijă când traversezi strada fiindcă vin mașini și te vor lovi) sau chiar autoritatea ta, cu totul. Și, dacă nu pui în practică ceea ce zici, încet-încet își pierde încrederea în tine, ceea ce sigur nu-ți dorești.
Și, totuși, ce e de făcut?
Cum procedez eu? Poate că sunt uneori prea dur, dar dacă i-am zis ceva, mă țin de cuvânt. Nu puține au fost situațiile în care Ingrid era pregătită de ieșit afară (în condițiile în care agreasem deja cu Iris că ieșim toți 3), iar Iris începea să se prostească în loc să se îmbrace sau, brusc, se răzgândea și nu mai voia afară.
Răspunsul meu? “Ai 2 variante: te îmbraci și vii cu noi sau rămâi singură acasă”. Ca să mă testeze, evident că se prefăcea că nu mă bagă în seamă – moment în care mă apropiam de ușă, mă încălțam și deschideam ușa ca să ies. Acolo se producea „declicul” și, după un timp, trucurile ei de “drama queen” au rămas o amintire.
Din păcate, însă, în ultima vreme, profită de faptul că mama ei e acasă și, în multe astfel de situații intră peste ea în cameră (lucrează într-o cameră separată de noi), iar G., fiind o mamă iubitoare, îi explică cu frumosul că trebuie să mă asculte (de multă vreme avem o regulă nescrisă de a nu submina autoritatea celuilalt în fața ei), ceea ce face în final, dar nu înainte de a primi porția de afecțiune de la mama.
La fel se întamplă și atunci când ne punem toți 3 în pat, pentru somnul de prânz (din nou, agreat în prealabil – e foarte important să înțeleagă că a fost decizia ei) și pe ea o apucă săritul prin pat sau urlatul. Îi spun o dată, maximum de 2 ori (azi a fost de 3 ori fiindcă de fiecare dată când îi spuneam părea că se potolește) că o scot afară din cameră dacă nu se oprește (prima data îi spun frumos că poate merge în altă cameră să se joace, dacă nu-i e somn).
Nu mă crede, evident, așa că o iau pe sus și o scot din cameră (cu riscul asumat de a o trezi pe Ingrid). Se lasă cu plânsete, urlete, îi mai explic o dată că, dacă nu vrea să doarmă, nu are ce căuta în cameră și se liniștește. Mai mult decât atât, nu mai cere și poveste ca să adoarmă.
Azi i-am explicat că încăperea în care ne aflam este dormitor și e cameră doar pentru dormit. Voi insista în direcția asta, poate la un moment dat va înțelege.
În final, sunt curios, voi, părinți de copii nădzdrăvani / hiperactivi, când recurgeti la amenințări, care sunt acestea și în ce măsură funcționează?