Despre noi

Tăticul

Cunoscut drept Vladimir, fericit tată a două fete simpatice foc, după vreo 12 ani de muncă, printr-un concurs de împrejurări (veți citi în primul articol din jurnal) am intrat în concediu de creștere a copilului (Ingrid), începând cu februarie 2020.

Am citit diverse cărți și articole despre bebeluși, copii mici, parenting etc. (am ajuns la concluzia că, oricât de mult aș citi, „viața bate cartea”) și încerc să aplic anumite principii de acolo în educația fetelor. Desigur, am scăpările mele, nu dețin adevărul absolut și nici nu cred că mă pricep la creșterea fetelor mai bine decât G., mama fetelor. Dar o să-mi dau silința.

Curioșii pot găsi mai multe detalii despre povestea noastră (subsemnatul + minunata soție) – până în 2015 – aici.

Iris

În vârstă de 2 ani și 5 luni (la momentul scrierii acestei pagini), e un copil foarte (chiar hiper-, aș zice) activ, vesel și pus pe șotii. Ar alerga și s-ar juca toată ziua, îi place la nebunie în aer liber și mă tot gândesc să o înscriu la o trupă de circ 🙂 hobby-urile ei principale sunt: cățăratul (în special pe mine), săriturile pe trambulină și statul cu capul în jos.

Fiind primul copil, desigur că a avut parte de foarte multă atenție, afecțiune și grijă din partea noastră. Unii zic că am exagerat, în special în momentele în care avea crize („tantrum”-uri, cum am văzut că se zice prin anumite locuri) și am încerccat s-o liniștim ținând-o în brațe.

A fost un copil foarte solicitant, crizele erau destul de dese și foarte rar adormea altfel decât în brațele noastre. Era în permanența „lipită” de mama ei și începea să plângă doar la intenția unei persoane de a o atinge. Nu mai vorbim de stat în brațe la alții…

Pentru că Ingrid urma să se nască pe când Iris avea 1 ani și 10 luni, am decis să o înscriem la grădiniță (G. nu avea cum să facă față cu Iris „lipitoarea” și, în același timp, să alăpteze și să adoarmă un bebeluș). Deși era cel mai mic copil de acolo și am avut mari emoții cu adaptarea ei, se pare că a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o în privința ei. Este incredibil cât s-a schimbat în mai puțin de 1 an de zile: cât de sociabilă, independentă și matură a devenit, cât de bine își poate exprima dorințele și suferințele. Iar meritul cel mai mare îl au doamnele educatoare de la Kindi, cărora țin să le mulțumesc tare mult. Recomand grădinița cu absolut toată încrederea.

Ingrid

În vârstă de 7 luni (la momentul scrierii), de multe ori ne gândim că este opusul lui Iris. E super-sociabilă, râde la străini, stă în brațe cam la oricine, se joacă singură fără să plângă (nu plânge nici de foame, de multe ori) și deseori adoarme fără să o țină cineva în brațe (excepție au făcut perioadele în care a fost bolnavă – riscul pe care ni l-am asumat când am dus-o pe Iris la grădiniță). A avut parte de mai puțină atenție decât Iris (pentru că Iris e, în continuare, solicitantă), dar parcă asta a ambiționat-o să se dezvolte într-un ritm mai rapid decât sora ei.