După 1 an și (aproape) 8 luni… [Tati] merge și la muncă

Cum am petrecut 1 an și (aproape) 8 luni?

Primul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la perioada petrecută cu fetele este acela că Ingrid avea 7 luni atunci când am „preluat-o”, iar acum (când am început să scriu textul) are deja 2 ani și 2 luni… De la mersul de-a bușilea la alergat prin parc, vorbit (încă încercăm să descifrăm ce limbă vorbește cu noi, din cele 3 pe care le aude în jurul ei), uneori cântat, afecțiune (partea mea preferată, desigur – în ultima vreme îi place să-și încolăcească brațele în jurul gâtului meu și să mă pupe; evident că mă topesc de fericire când face asta), cățărat prin parc, dat pe toate tirolienele… Aș zice că i-au fost create toate condițiile pentru a crește independentă (nu doar de mine, ci și de educatorii de la grădiniță).

Dar apoi mă uit la Iris (4 ani recent împliniți) și-mi dau seama cât de mult a crescut (știe să vorbească în engleză cu mine, în germană cu Ingrid și în română cu G., se dă singură pe bicicletă cu pedale, nu-i mai e frică de niciun tobogan etc.). Totodată, mă gândesc cât de mult efort am depus în perioada asta ca s-o fac să se acomodeze și să devină mai independentă (spre deosebire de Ingrid, ea e o fire mai sensibilă, introvertită și caută deseori afecțiune; în același timp, este mult mai docilă și înțelegătoare decât sora ei).

E adevărat, ei i-a fost mult mai greu fiindcă avea deja 2 ani și jumătate când ne-am mutat aici, iar vocabularul ei era în proprție de 90% format din cuvinte în limba română. Am avut inspirația de a vorbi cu ea engleza de mică, iar asta a ajutat-o să se înțeleagă cu educatoarele de la grupă. Încă este mai atașată de mama, dar (spre deosebire de acum un an și jumătate), nu o mai caută doar pe ea când are nevoie de afecțiune.

Cum m-am descurcat într-un an și 8 luni?

Una peste alta, sunt foarte fericit că am reușit ceea ce era mai important, și anume să le ofer afecțiune atunci când au avut nevoie și să le dau curaj atunci când le-a fost frică. Cu alte cuvinte, am făcut ceea ce (cred că) trebuia ca să devină două ființe independente și cu încredere de sine.

Puteam face mai mult? Categoric – aș fi putut să le duc la un sport, la ceva lecții de instrumente muzicale etc. Am preferat să-mi „fac viața ușoară” și am petrecut aproape toate după-amiezele în parc, la diverse locuri de joacă.

Puteam face mai bine? Foarte probabil. Aș fi putut să petrec mai mult timp cu ele (deși poate că le-a ajutat mai mult timpul în plus petrecut la grădiniță, ca să socializeze cu alți copii sau cu educatorii), aș fi putut să fac și alte activități în afară de mers la joacă în parc, aș fi putut să fiu mai îngăduitor cu ele…

Rămâne cea mai mare provocare a vieții mele, dar și cea mai frumoasă perioadă. Am trăit multe momente de mândrie, de fericire, de suferință alături de ele, toate frumoase în felul lor. Amintirile îmi vor rămâne mereu și abia aștept să crească mai mari ca să le povestesc și lor cum am petrecut această perioadă împreună. 🙂

Am avut, desigur, și momente în care simțeam că mă plictisesc, că aș vrea să fac altceva. Dar, de fiecare dată când îmi veneau aceste gânduri îmi ziceam că o să-mi fie dor de momentele respective. Și iată că, după o lună și jumătate de muncă, deja simt dorul.

Și, ca să rezum într-o singură frază, a fost o perioadă care m-a ajutat să trec de la a avea oarecare temeri / rețineri în a sta singur cu fetele, la a mi se părea ceva cât se poate de obișnuit.

Cât de greu a fost?

Primele luni au fost foarte grele: plimbări cu Iris în cărucior și Ingrid în sistem, mers până în parc ca se joace Iris, apoi venit înapoi acasă ca să mâncăm de prânz, citit povești la culcare (evident, adormeam și eu odată cu ele).

Apoi a urmat perioada de acomodare la grădiniță, care m-a consumat teribil fiindcă la Ingrid a durat vreo două luni până să o pot lăsa singură o zi întreagă, iar Iris avea mari probleme de comunicare (și, implicit, de integrare) fiindcă nu înțelegea mai nimic din ce se vorbea în jurul ei. Și lista poate continua…

Pot spune, însă, că clipele de fericire pe care le-am petrecut împreună și hotărârea de a duce acest „proiect” la bun sfârșit au compensat din plin greutățile.

Gânduri, dezamăgiri, frustrări

Cea mai grea perioada a fost, de departe, cea de căutare activă a unui job. Timp de vreo 4 luni, am aplicat la sute de job-uri (cred că am depășit mia), am avut vreo 10-15 interviuri, câteva din ele până în ultima fază, unde am fost refuzat.

Presat fiind și de partea financiară, am aplicat pentru șomaj (nu știu dacă aș fi primit, dar nu puteam să nu încerc), am început să mă gândesc la tot felul de job-uri unde să nu mi se ceară limba germană la nivel profesional… Șofer pe Uber (dar și acolo ai nevoie de licență de șofer de taxi), livrator de comenzi online de mâncare, curier la Amazon etc.

(mulțumesc, pe această cale, contribuabililor români care mi-au plătit indemnizația timp de aproape un an și jumătate)

Nu puține au fost nopțile în care mă puneam în pat și nu puteam să adorm din cauza gândurilor și calculelor de tot felul. Iar sprijinul moral a venit de unde aveam nevoie, însă nu și atât cât mi-aș fi dorit.

Într-un final, mi-a surâs norocul, am avut și inspirație la „task-ul” pentru interviu și am găsit ceva ce-mi doream, la două străzi de grădinița fetelor.

Ce urmează?

În primul rând, o nouă etapă a vieții noastre de familie, una pe care o așteptam și pentru care am încercat să ne pregătim psihic; pe plan logistic am fost nevoiți să facem niște mici ajustări. Vom munci amândoi full time, încercând să ne împărțim atât timpul petrecut cu fetele, cât și treburile casnice. Cel mai importat va fi să ne înțelegem unul pe altul și să ne ajutăm.

Din punct de vedere logistic, am găsit o variantă să le duc eu dimineața la grădiniță, detașez căruța de la bicicletă, o leg în fața grădiniței, iar „la final de program” (pe la 5-5:30), vine G. cu bicicleta ei, atașază căruța și le duce acasă.

Doar că, după prima zi deja i s-a părut prea greu, așa că a trimis un e-mail grădiniței de lângă blocul nostru (face parte din același „lanț”, Kiwi – am mai încercat și anterior, dar nu am găsit loc pentru ele; ulterior mi s-a părut că ar fi un șoc prea mare pentru Iris, după ce abia s-a obișnuit cu colegii și educatoarele și a început să socializeze tot mai mult cu ei).

A avut un mare noroc, iar de luna viitoare le vom muta aici, ceea ce înseamnă că dimineața trebuie doar să ieșim din bloc și le putem lăsa la grădiniță. Mai important (pentru ea) e că după-masa / seara nu mai trebuie să tragă căruța cu fetele după ea. Va fi, desigur, și o perioadă de acomodare, sperăm noi cât mai scurtă. Din fericire, G. are destul de multe zile de concediu rămase și poate sta o săptămână acasă.

Din păcate, cel puțin pe perioada iernii, ieșirile în parc vor avea loc doar în weekend-uri (e deja noapte când le ia G. de la grădiniță), iar în mare parte din timp, serile le vor petrece la desene (45 – 60 minute, „porția” lor zilnică), după care găsim diverse activități prin casă (jucăm cărți, le „salt” pe mingea de exerciții luată de la Decathlon când era G. însărcinată cu Iris, pictează etc.).

Altfel, dacă au chef și am și eu timp, mai putem ieși seara prin fața blocului ca să dea câteva ture pe biciclete.

Pe termen scurt, cam acesta e planul. Pe termen mediu, ne gândim la soluții pentru ca ele să plece mai repede de la grădiniță și a petrece timp în parc sau altundeva până termină munca măcar unul dintre noi. Iar pe termen lung (când va ajunge Iris la școală și programul va fi mai scurt decât la grădiniță), e cam clar că va trebui să apelăm la ajutorul cuiva.

Rămâne de văzut. Pâna una-alta, luăm lucrurile pe rând și facem tot posibilul ca trecerea în noua etapă să fie cât mai lină pentru ele.

Cumva, ne descurcăm noi, așa cum ne-am descurcat și până acum. Mereu îmi zic că ne descurcăm, orice ar fi, dacă ne-am descurcat cât era Ingrid mică, în București, unde eu o duceam pe Iris cu mașina la grădiniță, mă întorceam la metrou ca să merg la muncă, lăsam mașina în parcare, iar G. venea la prânz să o ia, cu tot cu Ingrid, după care conducea până la grădiniță, de unde o lua pe Iris și venea cu amândouă acasă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *