Evident că nu am mai reușit să ne vedem cu Gabriel. Chiar nu ai cum să-ți faci un program, cu fetele… 🙂
Din același motiv am întârziat și la vizionarea primului apartament – oricât am încercat să sincronizez masa lor de prânz (primul fel) cu plecarea de acasă, tot am întârziat 15 minute (e adevărat, am așteptat mai mult decât de obicei și la metrou). Se pare că Iris e încă prea mică pentru a înțelege noțiunea timpului (peste o oră, peste 15 minute, mâine etc.), însă e îmbucurător că, de cele mai multe ori, înțelege când îi spun că trebui să ne grăbim.
Un alt motiv de bucurie este faptul că a devenit mai independentă – e capabilă să stea mai mult timp singură și să-și găsească o ocupație (colorat, puzzle-uri, diverse jucării etc.) – și își dorește să fie din ce în ce mai mult: urcă și coboară dealurile (de 1 – 1,5m înălțime) de la locul de joacă din spatele blocului, scările de pe acolo etc.
Mai nou, a dezvoltat și o pasiune nebună pentru puzzle-uri: are o carte cu povestea celor 3 purceluși, cu desene și puzzle-uri de câte 6 bucăți la fiecare filă și mai are un puzzle cu Peppa Pig (cea mai bună prietenă, după Minnie) de vreo 30 bucăți pe care îl facem împreună (din ce în ce mai mult singură) de 2 ori pe zi.
Apropos de puzzle, am observat cu ochii mei ce diferită e logica celor mici de a noastră – dacă noi căutăm colțurile, apoi marginile și apoi restul, ea caută să facă elementele (personajele, peisajul etc.), iar apoi să le unească. Este, zic eu, important să o las să-și urmeze propria logică.
Poate cel mai mare progres este acela că a început să-i placă să se joace împreună cu Ingrid (i-a luat o vreme) – se dau împreună în balansoar, se zbenguie în pătuțul lui Iris, ne jucăm „cucu-bau” cu pilota de pe pat…
Marea noastră problemă este că nu ia în considerare avertismentele: dacă îi spun „fii atentă la…”, „vezi să nu…”, peste 1 minut face fix ce am avertizat-o să nu facă. Uneori ridic tonul la ea (îmi dau seama că greșesc și îi cer scuze sau o iau în brațe) și realizez că nu o face intenționat. Poate problema vine și din comunicarea noastră mai grea datorată încăpățânării mele de a vorbi doar în engleză. Va fi greu în continuare (vocabularul ei în engleză este, evident, mai redus decât cel în română), dar ar fi absurd să renunț după 2 ani.
Ingrid e mai bine decât ne așteptam – în afara zilei de luni, a fost alăptată doar dimineața și seara. Mănâncă bine (mâncare gătită, în general), e pofticioasă, deci din punctul ăsta de vedere, lucrurile stau foarte bine. Este foarte jovială și sociabilă (în antiteză cu sora ei, la vârsta asta), însă începe să plângă dacă eu sau G. dispărem din câmpul ei vizual (a intrat în etapa în care crede că plecăm de tot dacă nu ne mai vede, dar va trece și peste asta).
Eu sunt bine (în caz că erați curioși), am început să mă obișnuiesc cu noul stil de viață. Am descoperit ce înseamnă să nu mai știi în ce dată sau zi a săptămânii suntem. Încerc să dorm după-amiaza cu fetele (atunci când se sincronizează), ca să nu devin prea irascibil. Îmi lipsesc meciurile de fotbal la TV, recunosc (chiar dacă nu eram neapărat un microbist înfocat), dar compensez cu bucuria de a observa evoluția fetelor zi de zi.
Ne-am înregistrat ca rezidenți (Meldezettel – a durat 10 minute și nici nu a fost nevoie de rpezența noastră), urmează să ne facem și rezidența permanentă astfel încât să beneficiem de alocația de stat de aici și alte beneficii pentru familii (voi dedica un articol întregului proces).