Categories
jurnal de Viena

Săptămâna 13 (ziua 89)

Jurnal de tătic (de familie)

Iată că a mai trecut „o veșnicie” (o lună) – timpul trece din ce în ce mai repede – săptămânile parcă zboară… Începe săptămâna „de lucru” (pentru G., eu unul încerc să nu uit în ce zi a săptămânii suntem – nu de alta, dar și eu aștept weekend-ul ca să putem petrece mai mult timp în familie) și, după scurt timp, ne dăm seama că deja e weekend din nou. Ceea ce nu-i neapărat rău, nu? 🙂

A fost o perioadă destul de încărcată, dar suntem bucuroși că am reușit să mai „bifăm” din lucrurile de rezolvat (totuși, suntem undeva abia pe la jumătate, aș zice): am reușit să obținem formularul prin care fetele sunt scoase din sistemul de asigurare de stat din România (aveam nevoie de el pentru a le înscrie aici, pe asigurarea lui G.), G. a trimis e-mail către Casa de Asigurări de aici (totul se rezolvă prin e-mail și foarte rapid, nu trebuie să aștepți aproape o lună, cum am așteptat noi după formularul de la CASMB ), iar după câteva zile au venit cardurile de sănătate prin poștă.

De ce nu am renunțat și eu la asigurarea din România? vă veți întreba. Pentru că, deși m-ar fi putut lua și pe mine G. pe asigurarea ei din Austria, de la CASMB mi s-a spus că, dacă renunț la asigurare, pierd indemnizația. Să mulțumim, așadar, aparatului de stat din România, pentru bunăvoință, mărinimie și generozitate (sic). Nu contează cât ai cotizat la sistemul de sănătate, contează doar să cotizezi în continuare… Așa că o s-o țin dintr-o asigurare de călătorie în alta, pentru urgențe. Pentru alte probleme, se pare că va trebui să mă deplasez în țară.

Mai avem câte ceva de făcut pentru alocația de stat pentru copii și „Familienbonus” (deducere de impozit pentru familii), nu ar trebui să fie greu, acum că avem cardurile de sănătate ale fetelor. Mai rămâne doar să le găsim grădiniță. Ah. și să găsim un pediatru bun prin zonă.

De-ale casei

Ziceam rândul trecut că mai așteptăm patul și canapeaua. Ei bine, cu ajutorul neobositului și bunului nostru prieten Ovidiu, am reușit să le montăm, așa că mai rămâne să mai luăm diverse „nimicuri”. Dar acum putem spune că arată a „acasă” și ne simțim bine aici.

Mai ziceam că urmează să luăm și pătuț pentru Iris – cred că va fi primul lucru pe care îl vom cumpăra luna viitoare. 🙂 momentan doarme tot în pătuțul pe care îl are de când ne-am mutat aici, iar Ingrid cu noi.

Distanțare socială, ziua nu-mai-știu

De vreo 2 săptămâni s-au deschis și locurile de joacă (da, suntem foarte bucuroși și ne distrăm pe cinste – vezi poză + video de mai jos), așa că îmi vine greu să folosesc termenul de „distanțare socială”. Da, în continuare le ținem departe de spațiile închise, dar în afară de magazine, nu cred că le-am fi luat pe altundeva cu noi. Și, sincer să fiu, cred că e mai bine că nu intră în magazine, chiar și dacă nu am fi avut pandemia actuală.

Geronimooo! 😀

Publicată de Jurnal de tatic pe Miercuri, 13 mai 2020

Încercăm să evităm locurile de joacă în weekend (când e mega-aglomerat, chiar dacă, teoretic, ar trebui să se respecte distanța „standard” de 1,5m), iar în timpul săptămânii, după ce le pun în leagăn, folosim dezinfectant înainte de mâncare (snacks-uri precum pufuleți sau rondele de orez expandat / porumb sau banane). Pe Ingrid oricum o dau cu dezinfectant pe mâini după ce se dă în leagăn fiindcă e mereu cu degetele în gură (nu a vrut suzetă, i-au plăcut mai mult degetele – încercăm să o scăpăm de obicei, dar nu o forțăm).

Altfel, încercăm să ne plimbăm pe Canalul din fața blocului, în parcul Prater din zonă (se pare că e printre cele mai mari din Europa, cu o suprafață de 600 de hectare) sau cu bicicletele. Ah da, am „sacrificat” pătuțul lui Iris pentru „șareta” (noi o numim „trăsură”) de bicicletă. Am ieșit pentru prima dată duminica trecută, am ajuns până pe Donauinsel și înapoi (10 km dus, 10 întors) fără incidente. Evident, exclusiv pe piste de biciclete – singura zonă în care am mers pe lângă mașini a fost o străduță de vreo 50m, prin apropiere de noi, unde nu au avut cum altfel să poziționeze pista de biciclete).

Ingrid

În continuare, progresele sunt spectaculoase. Deja se poate ridica cu ajutorul oricărui obiect, folosind-și mușchii picioarelor (dacă vă aduceți aminte, vă ziceam acum câteva săptămâni că se trăgea de diverse obiecte și cădea pe spate), merge de-a latul pe marginea canapelei, iar acum vreo 2 săptămâni, când eram toți în camera „birou”, a stat vreo câteva secunde în picioare singură. A fost un moment foarte frumos și ne-am bucurat tare mult. La Iris am ratat astfel de momente, am fost acolo doar când a făcut primii pași singură. E incredibil cât de mult evoluează copiii într-un timp atât de scurt, la vârsta asta…

Altfel, a început să silabisească și se pare că îi place să repete după noi „hopa!” 🙂 mai zicea ea un „pa-pa” (sau „ba-ba”?), iar într-o zi mi s-a părut că a încercat să repete „daddy”, după mine. Da, o să vorbim tot în engleză fiindcă altfel mi-e prea greu să trec de la o limbă la alta atunci când vorbesc cu ele și, în plus, cred că aș confuza-o pe Iris.

Iris

Iris a trecut de faza de drama queen, e deja la stadiul de actriță – se smiorcăie (și uneori chiar plânge) parcă la comandă. Din senin, o auzi că începe să urle, iar după câteva secunde, dacă vede că nu o bagi în seamă sau că te-ai prins că se preface, se oprește brusc și zâmbește ștrengar.

Nu știu dacă intră în vreo fază de regresie a somnului sau pur și simplu are prea multă energie (mama îmi zicea că nici eu nu dormeam după prânz, la grădiniță, și am și eu ceva amintiri de pe la 4-5 ani, că nu-mi ardea deloc de somn), dar săptămâna asta cred că a dormit doar în 2 zile de prânz (somnul ei „normal” de 2-3 ore). Nu care cumva să vă imaginați că recuperează noaptea… se culcă pe la 11, iar dimineața e în picioare pe la 8 (azi a fost o excepție și s-a trezit pe la 9).

E posibil să aibă prea multă energie, dar totuși mergem (aproape) zilnic în parc, se dă pe tiroliene, pe leagăne, se joacă în nisip… stăm vreo 2 ore de fiecare dată. Aș putea încerca să stăm mai mult, dar asta ar însemna ca pe la 10 să fim deja ieșiți din casă, astfel încât să nu stăm mai mult de ora 13… Iar când va veni căldura verii, trebuie să mă gândesc de pe acum ce vom face.

Cu Ingrid, în continuare alternează momentele de tandrețe (sunt cele mai frumoase momente, de departe) cu cele în care o lovește (uneori chiar fără motiv). Partea bună e că se comportă așa doar cu ea: azi ne-am întâlnit cu un grup de oameni în care erau și copii – un băiețel cu aproximativ 1 an mai mare ca ea se juca cu un excavator. A lăsat-o și pe ea să se joace, iar ea, timidă, mai mult îl atingea – nu a sărit să i-l ia din mână și nici nu a urlat că vrea ea să se joace.

În schimb, la un moment dat a dispărut (o face tot mai des în ultima vreme) de lângă noi. Am urmărit-o ca să văd până unde merge singură și am fost surprins să văd că, după câteva sute de metri, ea încă mai voia să meargă singură. Am încercat să-i explic ce se întâmplă dacă dispare și nu ne mai vede, dar am dubii că a înțeles. Probabil va trebui să insist fiindcă pare a fi iar una din fazele în care ne testează.

Tăticul

Se pare că G. nu e obligată (ba chiar dimpotrivă) să se întoarcă la birou, așa că mă bazez în continuare pe ajutorul ei, în special la prânz, când mâncăm cu toții, iar ea o hrănește și pe Ingrid, sau când trebuie să merg la cumpărături, iar ea stă în casă cu fetele.

Altfel, în ultima vreme am încercat să-mi fac timp noaptea (după ce se culcă fetele și termin de strâns de prin bucătărie/living) să mă uit la câte un episod din documentarul de pe Netflix despre Michale Jordan, unul din idolii copilăriei mele (motiv pentru care nu am mai scris în ultimele 2 săptămâni) și să mai ascult niște muzică. Voiam să scriu pe blog-ul personal ceva, dar am cam lăsat-o în aer…

Cam atât pentru azi. Dacă ați avut răbdare să citiți tot, nu pot decât să mă bucur. Recunosc, îmi place să scriu, dar uneori mă cam las dus de val și exagerez cu lungimea textelor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *