Categories
jurnal de Viena

Săptămâna 27 (ziua 183), 6 luni

Jurnal de tătic (de familie)

6 luni, da, ați citit bine… Nici nouă nu ne vine să credem. Au fost atât de intense, încât timpul s-a scurs pe nesimțite. Ce pot să spun este că au fost 6 luni în care am reușit să rezolvăm absolut tot ce aveam nevoie pentru o viață de familie liniștită. Nu doar că am găsit grădiniță pentru fete, ci și medic pediatru (Ingrid era în urmă cu vaccinele, așa că era foarte important să găsim cât mai repede), unde le-am făcut și prima doză din vaccinul anti-căpușe (costă 45 euro doza, primele două se fac la distanță de o lună, după care se mai face doar una, la un an distanță). Și mai mult decât atât…

După un drum cu mașina, de vreo 5 ore, de la apartamentul din București până la apartamentul părinților lui G., în Sibiu, și încă un drum de vreo 10 ore până în Viena, am reușit să „reîntregim familia” și să aducem pisicile la noua casă. Era un stres pentru noi, știindu-i singuri în apartament și că sunt vizitați doar o dată pe săptămână.

Subiectul „pisici (animale) și copii” (de ce am insistat să le aducem cu noi) îl voi aborda cu altă ocazie – e nevoie de un articol mai amplu.

Reintregirea familiei 😀

Publicată de Jurnal de tatic pe Marţi, 30 iunie 2020

Cum e la grădiniță?

Per ansamblu, suntem mulțumiți fiindcă educatoarele, educatorii (și îngrijitoarele) își dau silința cu Ingrid (timp de o lună am stat zilnic cu ea în grupă, deci am putut observa – la Iris nu ne dăm seama fiindcă nici nu prea ne zice), iar Iris pare să se simtă bine – o întreb aproape în fiecare zi dacă i-a plăcut la grădiniță și de fiecare dată îmi zice „da”. În schimb, nu prea înțelegem ce face mai exact acolo fiindcă tot ce ne-a zis până acum a fost că se joacă cu copiii sau că citește cărți.

Ah, și că au cântat cântece împreună cu educatoarea sau cu directorul (fiind perioada de concedii, a fost des pe la grupa ei, ca să suplinească educatoarele, ceea ce e de apreciat).

Îmi place că pot discuta cu educatorii, că ascultă dacă le spun anumite lucruri (de exemplu, că lui Ingrid îi place să asculte muzică și să danseze), că sunt deschiși atunci când îi intreb despre ele (de exemplu, pe una din educatoarele lui Iris am întrebat-o dacă doarme și dacă mânâncă și mi-a spus că mănâncă foarte bine, iar înainte de culcare sare pe saltea câteva minute, după care i se spune că trebuie să doarmă și se conformează :)).

Îmi mai place că mai toți vorbesc și engleză (la grupa lui Iris una din educatoare vorbește doar engleză), ceea ce o ajută mult pe Iris.

Ce nu mi-a plăcut a fost că am prins o perioadă de concedii, în care la grupe erau câte 1 sau 2 educatori și/sau o îngrijitoare (în mod normal sunt 2 educatori și o îngrijitoare la fiecare grupă) – la Iris a fost o săptămână doar îngrijitoarea – și nu au avut timp să se ocupe de acomodarea fetelor; în cazul lui Iris aș putea spune că a fost chiar o acomodare forțată, cu atât mai mult cu cât nu prea se înțelegea nici cu colegii.

Nu mi-a mai plăcut nici că era foarte cald la ele în grupe, fiind la etajul 2 (sunt în grupe diferite, pe același etaj) al unei case cam vechi. Totuși, sătămâna trecută au montat aer condiționat (după 3 ani de solicitări, din ce am înțeles de la director), ceea ce, cred eu, ar trebui să confere o stare de confort în zilele călduroase.


Ingrid

Spuneam în ultimul episod al jurnalului că se poate ridica singură și merge cu ajutorul obiectelor… Ei bine, deja are cam o lună de când merge singură (la scurt timp după ce a făcut un an). Și nu doar atât, ci deja știe și să coboare singură din patul nostru (fiind cam înalt, e foarte important să nu cadă în cap) sau de pe canapea – evident, nu a învățat singură, ci i-am tot arătat noi până a învățat (am făcut cam ce făcea și kinetoterapeuta cu Iris, când era în aceeași etapă).

Permiteți un sfat: oricât ar fi de „avansat” copilul vostru, nu vă așteptați să facă totul singur – e foarte important să primească ajutor în procesul de învățare. Dar, în același timp, dacă îl ajutați prea mult, o să devină dependent de voi și va avea probleme cu încrederea în sine.

Fiind cea mai mică, desigur că cele mai spectaculoase progrese se văd la ea: merge singură, se cațără pe tot ce apucă și, mai nou, încearcă să comunice cu noi (cele mai dese sunete sunt „ham” – la orice animal pe care îl vede – sau „ba!” da la „cucu bau”) și face cucu-bau punându-și mâinile peste ochi sau ascunzându-se după canapea. Vă dați seama cât e de haioasă…

Cum ziceam mai sus, perioada de acomodare la grădiniță a început deja de o lună (sincer, mă așteptam să dureze mai puțin, la cât de sociabilă este) și probabil ar fi decurs mult mai lejer dacă nu erau atâtea schimbări cu educatorii (cred că i-a prins pe toți 3 doar vreo câteva zile).

Poate am fost și eu de vină că nu am lăsat-o singură mai repede, cumva așteptând momentul în care ea va fi împăcată cu ideea și nu va plânge dacă plec. Dar săptămâna trecută am avut o revelație după ce mi-am adus aminte cum a fost cu Iris în perioada de acomodare și cum se agăța de mine plângând dacă intram cu ea în grădiniță, așa că am zis că trebuie să-mi iau inima-n dinți și s-o las singură. Mâine cred că se împlinește o săptămână de când procedez așa.

NU vă imaginați că e ușor. Când îți vezi copilul plângând de mama focului în momentul „predării”, primul instinct este să-l iei în brațe sau măcar să încerci să-l calmezi. Dacă faci asta, însă, garantat nu va reuși să stea singur niciodată. Pentru că mereu va apela la plâns ca să mai rămâi cu el. Și nu că ar avea o problemă să stea cu alți copii, ci pur și simplu are nevoie de siguranța dată de prezența ta acolo.

Pentru binele lui și al tău, trebuie, totuși, să suferiți câteva minute. Cel mai indicat este (o spun și educatorii) să îi spui că pleci și că te vei întoarce. La un moment dat, își va da seama singur că te întorci (cum e cazul lui Iris, de exemplu, care, într-o lună și jumătate, o singură dată nu a vrut să se despartă dimineața de mine) și nu se va mai speria.

Pe de altă parte, Ingrid e destul de mică pentru grădiniță (avea 1 an când a început), iar acomodarea trebuie făcută treptat, obligatoriu. În cazul de față, am început cu 10-15 minute și am ajuns la o oră și-un sfert – o oră și jumătate. Chiar ieri am vorbit cu educatoarea ei că, după vacanță, ar putea să rămână și la masa de prânz (adică până pe la 11:30. Păcat că vine vacanța, presimt că va trebui să reluăm cel puțin o săptămână acomodarea.

Grădinița nu e singura schimbare majoră pentru Ingrid – a trecut de la 3 reprize de somn pe zi, la una singură (e adevărat că de obicei doarme vreo 2 ore la prânz). Dar asta se datoreză și faptului că ne-am străduit (și ne-a ieșit destul de des) să reducem ora de culcare noaptea (de la 22:30-23:00 la ~21:00). Chiar am văzut un tabel afișat în garderoba de la grădiniță (foarte bună idee) cu durata de somn recomandată la copii, pe vârste. În cazul lor, ambele ar trebui să doarmă 11 ore pe noapte. Și, ținând cont că le trezim dimineața pe la 8, normal ar fi să doarmă la 9 seara.

Altfel, Ingrid a intrat și în faza de atașare față de noi (citeam aici că e o fază care are loc între 10 și 18 luni). Nu neapărat de amândoi, dar dacă vede că unul din noi pleacă (eu ies până la magazin sau G. se închide în cameră ca să lucreze), începe drama. Pentru mine a fost un șoc la început, ținând cont că, pentru Iris, eram mai degrabă invizibil la vârsta pe care o are Ingrid acum – era mama și cam atât. Dacă rămânea cu ea, nu mai conta unde eram eu. Ingrid, în schimb, e disperată dacă mă vede că plec… Dar încerc să fiu consecvent și, la fel ca la grădiniță, îi zic că plec și mă întorc (ceea ce și fac).

Iris

Dacă Ingrid are o evoluție spectaculoasă, Iris trece prin cele mai mari schimbări: doarme singură la grădiniță (și la grupa ei au fost educatoarele în concediu, ceea ce mie mi s-a părut că a cam bulversat-o, chiar dacă nu a zis), de curând doarme singură și acasă (încă nu-mi vine să cred – mă tot aștept în fiecare noapte s-o aud plângând că vrea la mami sau că vrea cu noi în pat) și, mai nou, a început să vorbească și în engleză (începusem să-mi pierd speranța, însă se pare că are câțiva colegi care vorbesc engleza, așa că o ajută în relația cu ei).

Desigur, toate aceste schimbări (progrese, să le zicem), vin „la pachet” cu alte regrese (din păcate, asta se întâmplă în mai toate etapele de dezvoltare la copii, din ce am citit). În cazul ei, comportamente de bebeluș (băgat degete în gură, mâncat cu degetele și altele) sau, uneori (poate doar mi se pare mie, în ultima perioadă) prezența mai scăzută a mamei în viața ei (preferă să iasă afară doar cu mine, să îi ofer eu un pahar cu apă / lapte, să o schimb/spăl eu etc.).

Gelozia se manifestă, din păcate, în continuare, prin a-i lua jucăriile din mâna lui Ingrid, a o împinge sau chiar a o lovi. Unii autori de cărți de parenting zic că e bine să-i lași să-și rezolve singuri conflictele fiindcă asta îi va ajuta când vor fi mai mari. Adevărat, însă observăm că Ingrid copiază uneori comportamentul lui Iris și reacționează agresiv, ceea ce nu ne dorim să se întâmple și în prezența altor copii. Așadar, încercăm să aplanăm conflictele de fiecare dată când le observăm.

În situațiile de conflit este, credem noi, foarte important să tratezi cu aceeași măsură ambii copii. Adică, dacă Iris vrea să se joace fix cu jucăria pe care o are Ingrid în mână, îi spunem să aștepte până termină Ingrid de jucat cu ea, iar același lucru i-l spunem și lui Ingrid, dacă vrea jucăria cu care se joacă Iris. Altfel, am risca să deteriorăm și mai tare relația dintre ele, și așa șubredă.

Da, are momente când o ia pe Ingrid în brațe și o strânge, dar o strânge atât de tare încât nu-mi dau seama dacă vrea să-i facă rău, o ia drept păpușa ei sau pur și simplu îi e foarte dragă. Și da, au momente când se prostesc împreună (astă seară se plimbau cu diverse haine pe cap, iar Iris zicea că s-au îmbrăcat în mirese; asta, după ce au dat de DVD-ul nostru de la nuntă și au văzut-o pe mireasa G. pe copertă). Mai au și momente când se pupă (de cele mai multe ori se pupă pe gură – intenționat fiindcă știu că G. le atrage atenția să nu o mai facă).


Ce mai face tăticul

Acum, că stă și Ingrid la grădiniță singură, încerc să găsesc ceva de făcut în timpul respectiv: m-am apucat de un ghid de conversație în limba germană, mi-am luat o carte în germană pe Kindle, ca să citesc (trebuie să lucrez la vocabular), iar în momentul în care Ingrid va sta până după prânz, plănuiesc să mă apuc de un sport.

Mi-ar plăcea înotul, mai ales că am găsit un ștrand în parcul de lângă noi care, pe lângă multele bazine pentru copii și adulți, are și unul de înot, olimpic; intrarea este 3 euro, așa că singurul lucru care m-ar împiedica ar fi temperatura de afară, până în luna octombrie, când se acoperă bazinul și se dă căldură. Dacă nu, mai am și alte opțiuni.

Probabil ca o refulare a subconștientului, am avut câteva săptămâni în care, ca să mă „relaxez/detașez” petreceam 1-2 ore pe zi jucându-mă un joc pe telefon (unul din motivele pentru care nu am mai scris de ceva vreme). Am renunțat când mi-am dat seama că e pierdere de timp și că pot să fac alte lucruri mult mai plăcute (ex. să vizionez un film) sau să petrec timp de calitate cu fetele.

Altfel, pot spune că mi-am format o oarecare rutină zilnică (așa cum ziceam la începuturi, ai nevoie de ea, ca să n-o iei razna):

  • mă trezesc pe la 7:30-8:00, mâncăm micul dejun, le duc pe fete la grădiniță (cu bicicleta & remorca; doar dacă plouă, cu mașina);
  • plec cu Ingrid de acolo pe la 11;
  • adoarme pe drumul spre casă, o pun în pat când ajung acasă; după ce o pun în pat, rezolv ce mai e nevoie prin casă (pus/luat vase (de) la spălat, reparat/montat diverse, curățenie la pisici etc.) sau merg la cumpărături.
  • pe la 12-12:30 mă pun și eu în pat cu Ingrid, ca să fiu în stare să petrec câteva ore după-amiază cu ele (mereu i-am zis lui G., cât a stat acasă cu Iris sau cu amândouă, să doarmă la prânz, nu să facă lucruri ce ar suporta amânare sau să se uite la TV – e foarte important să te odihnești, ca să nu clachezi psihic/emoțional).
  • Când se trezește, mâncăm de prânz amândoi.
  • În funcție de ora la care s-a trezit, dacă avem timp, mai ies cu ea pe afară, după care mergem să o luăm pe Iris de la grădiniță. Dacă nu, mergem direct la grădiniță .
  • Pe la 4:00-4:30 după-amiază o luăm pe Iris de la grădiniță (cu bicicleta & remorca). Dacă vremea ține cu noi, mergem în parc. Dacă G. nu are prea mult de lucru, vine și ea pe la 6:00-6:30.
  • Ne întoarcem acasă pe la 7:00-7:30, mâncăm de cină, iar cel târziu pe la 9 încercăm să le punem în pat, iar G. le citește povești
  • După 9, mai pierd timpul pe facebook, whatsapp, citesc știri, mai fac un pic de curățenie prin bucătărie sau mă uit la un serial/film (am terminat La Casa de Papel, sezonul 4, săptămâna trecută).

Ah, și vineri seara merg la fotbal cu bunul prieten/samaritean Ovidiu și niște cunoscuți de-ai lui.

Am nevoie de cele câteva ore, seara, în care să-mi „relaxez creierul” și cred că orice părinte care crește copii are nevoie de timp pentru el. Îmi dau seama că G. nu are acest timp și că și ea ar avea nevoie, însă încercăm să mai recuperăm în weekend, când ne împărțim „sarcinile” legate de fete. Poate vom reuși chiar mai mult în vacanța care „bate la ușă”.

Cumva, în weekend încercăm să facem tot ce nu prea reușim în timpul săptămânii (mergem la ștrand, la zoo sau prin alte locuri și uneori facem și curățenie în casă). Cum ar zice G.,

Parcă duminica avem mai mult timp. Reușim să mergem și la ștrand sau la zoo, ieșim cu ele pe afară și facem și curățenie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *