De ce bătaia NU este “ruptă din Rai”

Violența asupra copilului din mine

Violența la școală

Îmi amintesc, fără prea mare plăcere, de clasa a 4-a, când tatăl meu a decis să mă mute la altă școală fiindcă la cea în care învățam era mama profesoară și el considera că nu iau notele pe merit. Dar nu numai că m-a mutat la altă școală, ci a făcut în așa fel încât să ajung la cea mai aspră învățătoare.

În primele zile de școală, tot ce am observat a fost severitatea excesivă a învățătoarei (oarecum șocant pentru mine, obișnuit fiind cu alte metode), însă cu timpul am început chiar să experimentez pe propria piele violența folosită în mod sistematic. Cei care aveau cel mai mult de suferit erau, din păcate, colegii care nu prea aveau tangențe cu cartea.

Cel mai frustrant, acum când mă uit în urmă, este faptul că mulți dintre aceștia proveneau din familii defavorizate, iar educația prin violență îi „condamna” la o copilărie nefericită (dacă nu chiar traumatizantă), în loc să le ofere șansa de a reuși în viață. Și astfel de cazuri au fost mult prea multe în vremurile respective (mai sunt și acum, dar mai puține), iar mare parte din copiii agresați în acele vremuri aveau să ajungă infractorii de azi.

Violența de acasă

Tata, un om de la care am învățat atât de multe lucruri utile și cu care am amintiri foarte frumoase, era un adept al „modelului comunist” de educație. Cu alte cuvinte, am avut parte și de educație „cu forța”. În mare parte, le meritam, dar nu mă pot plânge – am fost cel mai răsfățat, fiind fratele cel mai mic. 🙂 Am asistat, însă, la niște scene care m-au marcat și încă mă mai bântuie. Parcă nu era el în acele momente…

A recurs vreodată la violență fără a încerca în prealabil „cu vorba bună”? Nu, din ce-mi amintesc.

A mers vreodată mai departe de efectele faptelor noastre și a încercat să descopere adevăratele cauze? Foarte rar.

Violența asupra copiilor

Lipsa de somn sau mâncare

După un an în care ~80% din timp l-am petrecut cu fetele / în preajma lor, am ajuns la concluzia că adulții se aseamănă cu copiii. Atunci când ei sunt obosiți sau înfometați, devin irascibili și încep să plângă, să facă tot felul de crize și uneori devin chiar agresivi; la fel suntem și noi, adulții, când suntem obosiți sau nemâncați (eu nu fac urât la foame, dar nu vreți să fiți prin preajma lui G. când e nemâncată 🙂 ). Din păcate, am avut și eu astfel de momente în care am ridicat tonul la ele (uneori mi-a atras atenția și G. că exagerez) – o formă de agresiune și aceasta.

Dacă mă întrebați pe mine, lipsa răbdării (datorată unor cauze exogene) este cea care determină cel mai des comportamente agresive din partea părinților. Din fericire, sunt și cel mai ușor de controlat și mulți din părinții din „noua generație” au citit suficient încât să-și dea seama că e nevoie de autocontrol în asemenea situații deoarce copiii chiar n-au nicio vină.

Frustrările

Cea mai periculoasă, mai dăunătoare și mai greu de controlat este agresivitatea datorată frustrărilor: nu avem bani suficienți cât să întreținem familia, am un șef/o șefă care mă demotivează, am un job care nu-mi place deloc, soțul/soția nu mai e așa grijulie/grijuliu cum era odată și nu-mi mai oferă afecțiune, nu-mi place cum arăt etc.

Frustrările pot veni din multiple cauze și, din păcate, de multe ori sunt refulate prin agresiunea asupra copiilor. E suficient să nu vrea să se îmbrace când trebuie să ieșim afară ca să-i „scap” o palmă peste cap (sau la fund – oriunde ar fi, tot violență se cheamă) și să mi se pară normal.

În astfel de situații, e nevoie de mai mult decât cititul unei cărți – e nevoie de o introspecție, o „discuție cu sine” pentru a încerca să înlăturăm frustrările sau, dacă nu reușim, măcar să facem cumva să ne „resetăm” când suntem cu copiii. Eu unul, în momentul în care ieșeam pe ușa biroului, lăsam acolo toate certurile cu colegii, stress-ul cauzat de unii sau alții, deadline-uri etc. și, în momentul în care ajungeam acasă, mă bucuram de timpul petrecut cu Iris/fetele (când a apărut și Ingrid). Timpul parcă stătea în loc în orele pe care le petreceam împreună.

Dacă frustrările persistă și nu poți scăpa nicicum de ele, poți încerca să discuți cu un prieten/o prietenă / un membru al familiei; dacă nici acestea nu dau roade, nu e nicio rușine în a vizita un psiholog.

Cum abordăm problemele?

Părerea mea e că o discuție serioasă cu copilul, atunci când el greșește, în care să i se spună unde a greșit și ce trebuie să facă pe viitor are rezultate considerabil mai mari decât palme, curele, picioare etc. din care copilul nu înțelege decât că a greșit, dar nu știe unde anume, sau ce trebuie să facă pe viitor ca să nu mai greșească. Sau, mai rău, înțelege că atunci când cineva greșește față de el, trebuie să aplice la rândul său violența. Cu alte cuvinte, ajunge să copieze comportamentul părinților și îl va reproduce în mediile în care crește (grădiniță, școală etc.) sau, cel mai rău, în viitoarea sa familie. Aceasta e, poate, adevărata cauză a violenței domestice – copierea / perpetuarea comportamentelor agresive observate în familie.

Există copii foarte obraznici, care ajung chiar să-și jignească părinții și eu consider că am meritat palmele (foarte puține la număr) din partea mamei mele atunci când am jignit-o. Înainte de a recurge la violență sau de a agrea violența asupra acestora, ar trebui să ne întrebăm de ce au astfel de comportamente. Pentru că, din punctul meu de vedere, nici extrema cealaltă (copilului îi este permis orice) nu este o soluție viabilă pentru educație. Am spus-o cu altă ocazie: comportamentele copiilor pot fi schimbate prin discuții sau amenințări (varianta din urmă, în cazuri extreme 🙂 ).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *