Categories
cugetări de tătic

Ziua 15. Despre afecțiune și răsfăț

N-aș avea prea multe să vă spun din ultima perioadă. Lucrurile evoluează foarte frumos, fetele se joacă tot mai mult împreună, iar crizele lui Iris sunt tot mai rare. Ba mai mult decât atât, azi (este încă „azi” aici) am stat 3 ore la Primărie (MA 35), iar Iris a reușit performanța de a nu face nicio criză, deși era mega-plictisită, iar răbdarea i se cam terminase după o oră.

Văd tot mai mult că a început să înțeleagă că există anumite limite și anumite reguli (spălatul pe mâini când venim de afară, spălatul pe dinți dimineața și seara etc.), poate și datorită faptului că nu negociez cu ea anumite lucruri esențiale și sunt ferm. Dar deși uneori sunt mai dur (decât mama ei) cu ea, încerc să compensez prin a-i arăta afecțiune, a o face să înțeleagă că regulile pe care le impun sunt „la pachet” cu dragostea.

Cred că singurul lucru de care m-am temut (în ceea ce privește „parenting-ul”) și la care m-am gândit mult cât era mică a fost delimitarea afecțiunii de setul de reguli și limite pe care va trebui să și le însușească – cum voi reuși să i le impun pe acestea și, în același timp, să îi ofer și afecțiunea de care are nevoie, fără a o deruta?

Cât a fost mică (un copil foarte solicitant), mulți oameni din jurul nostru (aproape toți) ne spuneau că o „cocoloșim”, că exagerăm cu luatul în brațe atunci când plânge. Nu i-am ascultat și am fost acolo (mai mult G. decât mine) gata să o luăm în brațe de câte ori avea nevoie de afecțiune sau plângea de somn/foame, chiar și cu anumite consecințe asupra sănătății noastre (lipsa de somn, consumul de energie etc.). Așadar, cum ne dăm seama care e diferența dintre afecțiune și răsfăț?

Curentul 1 – „lasă copilul să plângă”

Citind diverse cărți și ascultând oameni în jurul meu, am observat că există 2 curente majore în chestiunea afecțiunii – primul spune că, atunci când crizele sunt prea dese (dar cum îți dai seama că sunt prea dese?), copilul trebuie lăsat să plângă. În prima carte despre copii pe care am citit-o (scrisă de un neuropsihiatru – nu-mi aduc aminte numele lui și nici titlul) zicea că trebuie să începi prin a-l lăsa să plângă 5 minute, apoi, 10 și tot așa, până ajungeai la jumătate de oră. Sincer, pe Iris nici 2 minute nu puteam s-o auzim că plânge – pur și simplu ți se „rupea sufletul”.

Iris a fost un copil dificil, foarte dependent de noi (de G., în special) – atât de mult încât nu doar că nu o puteai lăsa cu un alt adult, ci pur și simplu începea să plângă doar dacă cineva o atingea, încercând să se joace cu ea (e timidă, în continuare, însă a evoluat enorm).

Curentul 2 – Afecțiunea face bine

Același autor menționat mai sus spunea (culmea) că cea mai mare contribuție la dezvoltarea inteligenței copilului o are afecțiunea. Și alte cărți scrise de autori moderni, oameni de știință (nu includ aici bloggeri sau „influenceri” – înclin să am mai multă încredere în studii făcute pe eșantioane, cercetări științifice etc. decât în experiența unui singur om) spun că atunci când copilul plânge, în general sunt câteva motive posibile: nevoia de afecțiune (care poate avea multiple cauze), nevoia de somn sau foamea.

Oricare din ele ar fi, trebuie aflat și, ulterior, să ajuți copilul să verbalizeze. Dar prima reacție trebuie să fie, cred eu, de înțelegere și afecțiune. Dacă al tău copil simte că ești acolo de fiecare dată când are o problemă, capătă încredere și, dacă îi pui întrebări de genul „ți-e somn?”, „ți-e foame?” sau îi spui „e în regulă să nu-ți placă X sau Y” sau „e în regulă să-ți fie teamă de…, dar eu sunt aici ca să te protejez” sunt mari șanse ca pe viitor să-ți zică el/ea de ce plânge.

Revenind la relația dintre afecțiune și inteligență, nu e Iris vreun geniu (nici nu ne-am propus ca obiectiv pentru ea), dar e inteligentă, jovială, jucăușă, foarte activă și din ce în ce mai independentă și încrezătoare în sine. Văzându-i evoluția, am ajuns la concluzia că afecțiunea joacă un rol major în dezvoltarea emoțională a copilului, în special la cei care o solicită foarte mult (la Ingrid nu e cazul – are un alt temperament, dar ne și simte pe noi mai relaxați și mai încrezători în noi, ca părinți).

Câtă afecțiune trebuie să-i oferi copilului? Nu poate fi cuantificată, cred, și nici nu am citit / auzit pe undeva să existe vreun standard – cred că e vorba de o combinație dintre disponibilitatea ta (emoțională, psihică sau cum vreți să-i spuneți) și temperamentul copilului. Sau cum ar zice unii, „Dumnezeu îți dă atât cât poți duce”. Doar timpul îți va spune dacă ai procedat corect sau nu și tind să cred că, până pe la vârsta de 1 an și jumătate – 2 ani e foarte greu să-ți dai seama când îi e somn / foame / simte nevoia de afecțiune și când plânge doar pentru că nu-i convine ceva.

Ar mai fi un al 3-lea curent, pe care eu l-am observat la oamenii care au devenit părinți prin anii 2000 – ca să compenseze toate restricțiile care lor li s-au impus când erau copii, am impresia că aceștia, în calitatea lor de părinți, au încercat să ofere toată libertatea din lume copiilor, fără a încerca să impună anumite limite și reguli. Sincer, cred că acei copii vor deveni foarte inteligenți și creativi, însă din punct de vedere emoțional, vor avea ceva probleme.

Dar, cum nu sunt eu un expert, pot să vă spun că un studiu făcut pe parcursul mai multor ani asupra unui grup de copii (cred că am citit despre el în „Metoda daneză de creștere a copilului”, dar nu sunt sigur) a tras următoarele concluzii:

  1. Copiii crescuți în libertate absolută, fără reguli sau limite, erau foarte inteligenți, însă aveau rezultate slabe la școală din cauza lipsei de concentrare.
  2. Copiii crescuți într-un mediu familial opus primului (cu foarte multe reguli și restricții) aveau rezultate foarte bune la școală, însă inteligența lor emoțională și abilitățile sociale erau foarte slabe.
  3. Copiii crescuți într-un mediu familial cu multă libertate, dar cu anumite reguli și limite punctau foarte bine la capitolul „inteligență emoțională” și la abilități sociale, chiar dacă nu erau „fruntașii clasei”.

Așadar, depinde ce-ți dorești de la copilul tău – să fie un geniu singuratic, să fie fericit și să poată relaționa fără probleme cu oamenii din jur sau să fie vreun „hippie”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *