Iată că a mai trecut „o veșnicie” (o lună) – timpul trece din ce în ce mai repede – săptămânile parcă zboară… Începe săptămâna „de lucru” (pentru G., eu unul încerc să nu uit în ce zi a săptămânii suntem – nu de alta, dar și eu aștept weekend-ul ca să putem petrece mai mult timp în familie) și, după scurt timp, ne dăm seama că deja e weekend din nou. Ceea ce nu-i neapărat rău, nu?

A fost o perioadă destul de încărcată, dar suntem bucuroși că am reușit să mai „bifăm” din lucrurile de rezolvat (totuși, suntem undeva abia pe la jumătate, aș zice): am reușit să obținem formularul prin care fetele sunt scoase din sistemul de asigurare de stat din România (aveam nevoie de el pentru a le înscrie aici, pe asigurarea lui G.), G. a trimis e-mail către Casa de Asigurări de aici (totul se rezolvă prin e-mail și foarte rapid, nu trebuie să aștepți aproape o lună, cum am așteptat noi după formularul de la CASMB ), iar după câteva zile au venit cardurile de sănătate prin poștă.

De ce nu am renunțat și eu la asigurarea din România? vă veți întreba. Pentru că, deși m-ar fi putut lua și pe mine G. pe asigurarea ei din Austria, de la CASMB mi s-a spus că, dacă renunț la asigurare, pierd indemnizația. Să mulțumim, așadar, aparatului de stat din România, pentru bunăvoință, mărinimie și generozitate (sic). Nu contează cât ai cotizat la sistemul de sănătate, contează doar să cotizezi în continuare… Așa că o s-o țin dintr-o asigurare de călătorie în alta, pentru urgențe. Pentru alte probleme, se pare că va trebui să mă deplasez în țară.

Mai avem câte ceva de făcut pentru alocația de stat pentru copii și „Familienbonus” (deducere de impozit pentru familii), nu ar trebui să fie greu, acum că avem cardurile de sănătate ale fetelor. Mai rămâne doar să le găsim grădiniță. Ah. și să găsim un pediatru bun prin zonă.

De-ale casei

Ziceam rândul trecut că mai așteptăm patul și canapeaua. Ei bine, cu ajutorul neobositului și bunului nostru prieten Ovidiu, am reușit să le montăm, așa că mai rămâne să mai luăm diverse „nimicuri”. Dar acum putem spune că arată a „acasă” și ne simțim bine aici.

Mai ziceam că urmează să luăm și pătuț pentru Iris – cred că va fi primul lucru pe care îl vom cumpăra luna viitoare. momentan doarme tot în pătuțul pe care îl are de când ne-am mutat aici, iar Ingrid cu noi.

Distanțare socială, ziua nu-mai-știu

De vreo 2 săptămâni s-au deschis și locurile de joacă (da, suntem foarte bucuroși și ne distrăm pe cinste – vezi poză + video de mai jos), așa că îmi vine greu să folosesc termenul de „distanțare socială”. Da, în continuare le ținem departe de spațiile închise, dar în afară de magazine, nu cred că le-am fi luat pe altundeva cu noi. Și, sincer să fiu, cred că e mai bine că nu intră în magazine, chiar și dacă nu am fi avut pandemia actuală.

https://www.instagram.com/p/CALGlHrl10z/

https://www.facebook.com/108410194060613/videos/549377412619563

Încercăm să evităm locurile de joacă în weekend (când e mega-aglomerat, chiar dacă, teoretic, ar trebui să se respecte distanța „standard” de 1,5m), iar în timpul săptămânii, după ce le pun în leagăn, folosim dezinfectant înainte de mâncare (snacks-uri precum pufuleți sau rondele de orez expandat / porumb sau banane). Pe Ingrid oricum o dau cu dezinfectant pe mâini după ce se dă în leagăn fiindcă e mereu cu degetele în gură (nu a vrut suzetă, i-au plăcut mai mult degetele – încercăm să o scăpăm de obicei, dar nu o forțăm).

Altfel, încercăm să ne plimbăm pe Canalul din fața blocului, în parcul Prater din zonă (se pare că e printre cele mai mari din Europa, cu o suprafață de 600 de hectare) sau cu bicicletele. Ah da, am „sacrificat” pătuțul lui Iris pentru „șareta” (noi o numim „trăsură”) de bicicletă. Am ieșit pentru prima dată duminica trecută, am ajuns până pe Donauinsel și înapoi (10 km dus, 10 întors) fără incidente. Evident, exclusiv pe piste de biciclete – singura zonă în care am mers pe lângă mașini a fost o străduță de vreo 50m, prin apropiere de noi, unde nu au avut cum altfel să poziționeze pista de biciclete).

Ingrid

În continuare, progresele sunt spectaculoase. Deja se poate ridica cu ajutorul oricărui obiect, folosind-și mușchii picioarelor (dacă vă aduceți aminte, vă ziceam acum câteva săptămâni că se trăgea de diverse obiecte și cădea pe spate), merge de-a latul pe marginea canapelei, iar acum vreo 2 săptămâni, când eram toți în camera „birou”, a stat vreo câteva secunde în picioare singură. A fost un moment foarte frumos și ne-am bucurat tare mult. La Iris am ratat astfel de momente, am fost acolo doar când a făcut primii pași singură. E incredibil cât de mult evoluează copiii într-un timp atât de scurt, la vârsta asta…

Altfel, a început să silabisească și se pare că îi place să repete după noi „hopa!” mai zicea ea un „pa-pa” (sau „ba-ba”?), iar într-o zi mi s-a părut că a încercat să repete „daddy”, după mine. Da, o să vorbim tot în engleză fiindcă altfel mi-e prea greu să trec de la o limbă la alta atunci când vorbesc cu ele și, în plus, cred că aș confuza-o pe Iris.

Iris

Iris a trecut de faza de drama queen, e deja la stadiul de actriță – se smiorcăie (și uneori chiar plânge) parcă la comandă. Din senin, o auzi că începe să urle, iar după câteva secunde, dacă vede că nu o bagi în seamă sau că te-ai prins că se preface, se oprește brusc și zâmbește ștrengar.

Nu știu dacă intră în vreo fază de regresie a somnului sau pur și simplu are prea multă energie (mama îmi zicea că nici eu nu dormeam după prânz, la grădiniță, și am și eu ceva amintiri de pe la 4-5 ani, că nu-mi ardea deloc de somn), dar săptămâna asta cred că a dormit doar în 2 zile de prânz (somnul ei „normal” de 2-3 ore). Nu care cumva să vă imaginați că recuperează noaptea… se culcă pe la 11, iar dimineața e în picioare pe la 8 (azi a fost o excepție și s-a trezit pe la 9).

E posibil să aibă prea multă energie, dar totuși mergem (aproape) zilnic în parc, se dă pe tiroliene, pe leagăne, se joacă în nisip… stăm vreo 2 ore de fiecare dată. Aș putea încerca să stăm mai mult, dar asta ar însemna ca pe la 10 să fim deja ieșiți din casă, astfel încât să nu stăm mai mult de ora 13… Iar când va veni căldura verii, trebuie să mă gândesc de pe acum ce vom face.

Cu Ingrid, în continuare alternează momentele de tandrețe (sunt cele mai frumoase momente, de departe) cu cele în care o lovește (uneori chiar fără motiv). Partea bună e că se comportă așa doar cu ea: azi ne-am întâlnit cu un grup de oameni în care erau și copii – un băiețel cu aproximativ 1 an mai mare ca ea se juca cu un excavator. A lăsat-o și pe ea să se joace, iar ea, timidă, mai mult îl atingea – nu a sărit să i-l ia din mână și nici nu a urlat că vrea ea să se joace.

În schimb, la un moment dat a dispărut (o face tot mai des în ultima vreme) de lângă noi. Am urmărit-o ca să văd până unde merge singură și am fost surprins să văd că, după câteva sute de metri, ea încă mai voia să meargă singură. Am încercat să-i explic ce se întâmplă dacă dispare și nu ne mai vede, dar am dubii că a înțeles. Probabil va trebui să insist fiindcă pare a fi iar una din fazele în care ne testează.

Tăticul

Se pare că G. nu e obligată (ba chiar dimpotrivă) să se întoarcă la birou, așa că mă bazez în continuare pe ajutorul ei, în special la prânz, când mâncăm cu toții, iar ea o hrănește și pe Ingrid, sau când trebuie să merg la cumpărături, iar ea stă în casă cu fetele.

Altfel, în ultima vreme am încercat să-mi fac timp noaptea (după ce se culcă fetele și termin de strâns de prin bucătărie/living) să mă uit la câte un episod din documentarul de pe Netflix despre Michale Jordan, unul din idolii copilăriei mele (motiv pentru care nu am mai scris în ultimele 2 săptămâni) și să mai ascult niște muzică. Voiam să scriu pe blog-ul personal ceva, dar am cam lăsat-o în aer…

Cam atât pentru azi. Dacă ați avut răbdare să citiți tot, nu pot decât să mă bucur. Recunosc, îmi place să scriu, dar uneori mă cam las dus de val și exagerez cu lungimea textelor.

The post Săptămâna 13 (ziua 89) appeared first on Jurnal de tătic.

Ne-am mutat (în sfârșit)

Ne-am mutat deja de vreo 2 săptămâni (la scurt timp după nota anterioară din jurnal). Am mutat mare parte din lucruri – începe să arate a casă „normală” – dar tot mai avem câțiva saci de haine nedesfăcuți (zilele trecute am scăpat și de ultimele 2 cutii, cu cărți de-ale fetelor, după ce am montat biblioteca de lemn. Am montat și tricicleta lui Iris (de ceva vreme tot aștept să o scot pe afară – până să plecăm din România, înca nu ajungea calumea cu picioarele la pedale, acum deja ar trebui să poată pedala singură) și am cam eliberat holul.

Obiectivul este să le culcăm pe fete în camera lor, iar noi în dormitorul nostru. Momentan avem doar salteaua de pat (bine că am reușit s-o luăm de la Ikea, în penultima zi dinainte de închidere), iar lângă ea, pătuțul în care a dormit Iris și cât am stat la prieteni. G. are „trasată sarcina” de a-i arăta niște paturi lui Iris, ca să-și aleagă ce i-ar plăcea și, când ajunge pătuțul, le mutăm in camera lor.

Nu e ușor să dormim 4 într-o cameră (dintre care 3 în pat – noroc că am prevăzut și ne-am luat o saltea de 180 cm lățime). Am avut și două nopți în care am dormit toți 4 (Iris avea coșmaruri sau pur și simplu avea o nevoie stringentă de afecțiune). Am încăput, însă n-aș putea spune că e confortabil.

Desigur cămai sunt multe altele de luat (în București am locuit peste 7 ani în același apartament, timp în care l-am mobilat și utilat în permenanță) – încercăm să le prioritizăm, bineînțeles, și să le cumpărăm în timp, ca să ne încadrăm în bugetul lunar.

Distanțare socială, ziua 29

Cel mai mult ne-a ajutat mutarea în apartamentul nostru faptul că suntem lângă canalul Dunării, unde există un traseu de bicicelete (parte din Eurovelo, se pare) și un fel de potecă pe marginea râului, unde le pot plimba pe fete (din fericire, plimbările în aer liber sunt încă permise aici).

De cele mai multe ori, Iris e în cărucior și Ingrid în sistem. De 2-3 ori, Iris a vrut să meargă pe jos sau să se dea cu trotineta (evident, n-a reușit să parcurgă o distanță prea mare, fiind la început). În final, ajunge să stea în picioare pe „pragul” căruciorului. Cam ca în imaginea de mai jos.

https://www.facebook.com/108410194060613/photos/a.119914216243544/144173503817615/?type=3&theater

Zilele trecute m-a testat de vreo 2 ori… Am întrebat-o cine merge în cărucior la plimbare, a zis că ea; am luat-o pe Ingrid în sistem (nu e deloc ușor, mai ales când e somnoroasă și se enervează), i-am zis să se pună în cărcuior, după care îmi zicea, senină, că ea vrea să meargă cu trotineta. Firește, i-am zis că am stabilit deja că ea merge în cărucior și că, dacă vrea să ne plimbăm pe marginea râului, nu se poate decât în cărucior. A acceptat de fiecare dată (eram pregătit să apelez și la planul B, cu opțiunea 1: vii în cărucior sau opțiunea 2: stai în casă).

Ne omoară faptul că nu putem merge la locurile de joacă (Iris e în lumea ei acolo – nu doar că îi place să se dea pe toate nebuniile, dar mai și socializa, măcar din priviri, cu alți copii), dar, în același timp, mă gândesc că, în România, părinții nu au șansa de a ieși cu copiii la plimbare, așa cum avem noi aici. Va veni și momentul în care se vor deschide locurile de joacă.

Dacă nu, cea mai la îndemână variantă ar fi să pun la punct bicicletele (de adulți), să iau o „șaretă” pentru (2) copii și să bag ture pe traseul EuroVelo care trece pe Canalul Dunării, pe lângă noi. Cu ocazia asta, mai fac și eu sport și mă mai relaxez.

Cum mai evoluează fetele

Iris

A avut vreo două săptămâni de crize, a fost o perioadă destul de tensionată (azi a fost mai bine). Am pus-o pe seama geloziei, dar cred că e vorba (și) de lipsa de socializare cu copii. De câte ori ieșim la plimbare și vede un copil, vrea să ne oprim, îl analizează și parcă ar vrea să se apropie de el.

Marele progres, în ceea ce o privește, este că nu a mai căzut prin casă alergând sau mergând nu râdeți, se întâmpla destul de des (cam zilnic sau chiar de mai multe ori pe zi) – ori de câte ori îi ziceam să fie atentă pe unde merge, să „caște ochii”, să nu mai alerge de bezmetică, reușea cumva să se împiedice de ceva și să ia câte o trântă.

I-am pus pe balcon un covor sintetic (ideea lui G.), ca să să mai joace acolo cu jucăriile de plastic și pietricele în “timpii morți” (când nu suntem la plimbare, nu mănâncă sau nu e la somn).
Ieri a „preparat” niște orez, astăzi supă, într-o oală de-a ei micuță, cu pietricele.

Apropos de trotinetă (de care vorbeam mai sus), a primit de la „iepuraș” (am sărbătorit și după calendarul catolic, fiind zi liberă luni) o cască de protecție, de care e nedespărțită – o poartă și prin casă, când se dă cu tricicleta din lemn, fără pedale.

Și o relatare amuzantă cu Iris: sămbătă, G. era la duș, iar Iris își tot făcea de lucru prin baie. La un moment dat, a adus mopul ei (are un mop de jucărie) ca să șteargă pe jos, a plecat cu el și a lăsat ușa deschisă la baie. G. a urlat după ea să închidă ușa. S-a întors, a intrat în baie, a închis ușa și a întrebat-o cu seninătate:

-e bine, boss?

Ingrid

Evoluţia ei este spectaculoasă. Dacă acum vreo 3 săptămâni stătea în picioare, în pătuţ, doar ridicată, de vreo 2 săptămâni se ridică singură de ce apucă, iar cam de o săptămână reuşeşte să cadă în fund (a căzut de câteva ori şi pe spate, pe parchet-5 secunde dacă nu eram atenţi, se urca repede pe ceva şi auzeam doar bubuitura căderii). În direcţia asta, pare să evolueze mai rapid decât Iris-o ajută faptul că e mai scundă (Iris a fost mereu peste media de înălţime şi sub media de greutate a vârstei ei).

Deja merge cu ajutorul unei mese de activităţi (mult spus – e o măsuță de plastic, cu câteva butoane și cântecele în germană – cadou primit de Iris la o vârsta prea înaintată – nu prea s-a jucat cu ea) sau al unui antepremergător (în care a trebuit să pun un bidon de miere pentru stabilitate fiindcă se înclina pe spate de fiecare dată când Ingrid încerca să se ridice de el și a și căzut de vreo 2 ori peste ea).

Odată cu evoluția spectaculoasă și (credem noi), în același timp cu creșterea dinților, au venit și problemele cu somnul. În ultima săptămână pare că a trecut de la 3 reprize de somn pe zi, la două (dormea dimineața pe la 9-10, la prânz și seara, pe la 6 – dimineața și seara, maxim câte o jumătate de oră). Acum îmi dau seama, totuși, că se apropie de 44 de săptămâni, a doua fază de regresie a somnului (conform cărții Wonder Weeks – recomand oricărui viitor sau proaspăt părinte, care vorbește de 3 faze – săptămâna 14, săptămâna 44 și săptămâna 74 ).

Ce mai face tăticul

Încerc să mă pregătesc mental pentru momentul când G va merge din nou la birou (peste vreo 2 săptămâni, cel mai probabil). N-o să mai fie nimeni prin preajmă care să mă ajute, care să stea cu Ingrid / amândouă atunci când mănânc sau am vreo necesitate.

Altfel, aștept momentul în care Iris va merge din nou la grădiniță. Nu pentru că nu mai fac față sau că nu îmi place să petrec timpul cu ea, ci pentru că simt că nu o pot ajuta să progreseze mental – sunt prea ocupat cu rutina zilnică a ambelor (mâncat, schimbat, îmbrăcat, ieșit la plimbare, mâncat iar, dormit) și să am grijă să nu pățească Ingrid ceva cu escaladările ei încât nu mai am (de cele mai multe ori) timpul și nici energia necesare ca să facem împreună activități de stimulare mentală. La grădiniță e cu totul altceva – am văzut progresul extraordinar cât a fost la grădiniță, în București (grădinița Kindi, cu niște doamne educatoare nemaipomenite)

Altfel, îi citesc povești (cele mai multe, traduse pe loc din română, chiar dacă are și în engleză), ne hârjonim, ne zbenguim, mai facem mișcare împreună și încercăm să ne amuzăm cât putem.

Am mai trecut prin asta (singur, cu ele acasă) înainte de “lockdown”, doar că atunci aveam locul de joacă la îndemână. Acum, pare că singura opţiune rămâne cea cu bicicleta şi atașul.

Vă țin la curent.

The post Săptămâna 8 (ziua 57) appeared first on Jurnal de tătic.