Primul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la perioada petrecută cu fetele este acela că Ingrid avea 7 luni atunci când am „preluat-o”, iar acum (când am început să scriu textul) are deja 2 ani și 2 luni… De la mersul de-a bușilea la alergat prin parc, vorbit (încă încercăm să descifrăm ce limbă vorbește cu noi, din cele 3 pe care le aude în jurul ei), uneori cântat, afecțiune (partea mea preferată, desigur – în ultima vreme îi place să-și încolăcească brațele în jurul gâtului meu și să mă pupe; evident că mă topesc de fericire când face asta), cățărat prin parc, dat pe toate tirolienele… Aș zice că i-au fost create toate condițiile pentru a crește independentă (nu doar de mine, ci și de educatorii de la grădiniță).

Dar apoi mă uit la Iris (4 ani recent împliniți) și-mi dau seama cât de mult a crescut (știe să vorbească în engleză cu mine, în germană cu Ingrid și în română cu G., se dă singură pe bicicletă cu pedale, nu-i mai e frică de niciun tobogan etc.). Totodată, mă gândesc cât de mult efort am depus în perioada asta ca s-o fac să se acomodeze și să devină mai independentă (spre deosebire de Ingrid, ea e o fire mai sensibilă, introvertită și caută deseori afecțiune; în același timp, este mult mai docilă și înțelegătoare decât sora ei).

E adevărat, ei i-a fost mult mai greu fiindcă avea deja 2 ani și jumătate când ne-am mutat aici, iar vocabularul ei era în proprție de 90% format din cuvinte în limba română. Am avut inspirația de a vorbi cu ea engleza de mică, iar asta a ajutat-o să se înțeleagă cu educatoarele de la grupă. Încă este mai atașată de mama, dar (spre deosebire de acum un an și jumătate), nu o mai caută doar pe ea când are nevoie de afecțiune.

Cum m-am descurcat într-un an și 8 luni?

Una peste alta, sunt foarte fericit că am reușit ceea ce era mai important, și anume să le ofer afecțiune atunci când au avut nevoie și să le dau curaj atunci când le-a fost frică. Cu alte cuvinte, am făcut ceea ce (cred că) trebuia ca să devină două ființe independente și cu încredere de sine.

Puteam face mai mult? Categoric – aș fi putut să le duc la un sport, la ceva lecții de instrumente muzicale etc. Am preferat să-mi „fac viața ușoară” și am petrecut aproape toate după-amiezele în parc, la diverse locuri de joacă.

Puteam face mai bine? Foarte probabil. Aș fi putut să petrec mai mult timp cu ele (deși poate că le-a ajutat mai mult timpul în plus petrecut la grădiniță, ca să socializeze cu alți copii sau cu educatorii), aș fi putut să fac și alte activități în afară de mers la joacă în parc, aș fi putut să fiu mai îngăduitor cu ele…

Rămâne cea mai mare provocare a vieții mele, dar și cea mai frumoasă perioadă. Am trăit multe momente de mândrie, de fericire, de suferință alături de ele, toate frumoase în felul lor. Amintirile îmi vor rămâne mereu și abia aștept să crească mai mari ca să le povestesc și lor cum am petrecut această perioadă împreună.

Am avut, desigur, și momente în care simțeam că mă plictisesc, că aș vrea să fac altceva. Dar, de fiecare dată când îmi veneau aceste gânduri îmi ziceam că o să-mi fie dor de momentele respective. Și iată că, după o lună și jumătate de muncă, deja simt dorul.

Și, ca să rezum într-o singură frază, a fost o perioadă care m-a ajutat să trec de la a avea oarecare temeri / rețineri în a sta singur cu fetele, la a mi se părea ceva cât se poate de obișnuit.

Cât de greu a fost?

Primele luni au fost foarte grele: plimbări cu Iris în cărucior și Ingrid în sistem, mers până în parc ca se joace Iris, apoi venit înapoi acasă ca să mâncăm de prânz, citit povești la culcare (evident, adormeam și eu odată cu ele).

Apoi a urmat perioada de acomodare la grădiniță, care m-a consumat teribil fiindcă la Ingrid a durat vreo două luni până să o pot lăsa singură o zi întreagă, iar Iris avea mari probleme de comunicare (și, implicit, de integrare) fiindcă nu înțelegea mai nimic din ce se vorbea în jurul ei. Și lista poate continua…

Pot spune, însă, că clipele de fericire pe care le-am petrecut împreună și hotărârea de a duce acest „proiect” la bun sfârșit au compensat din plin greutățile.

Gânduri, dezamăgiri, frustrări

Cea mai grea perioada a fost, de departe, cea de căutare activă a unui job. Timp de vreo 4 luni, am aplicat la sute de job-uri (cred că am depășit mia), am avut vreo 10-15 interviuri, câteva din ele până în ultima fază, unde am fost refuzat.

Presat fiind și de partea financiară, am aplicat pentru șomaj (nu știu dacă aș fi primit, dar nu puteam să nu încerc), am început să mă gândesc la tot felul de job-uri unde să nu mi se ceară limba germană la nivel profesional… Șofer pe Uber (dar și acolo ai nevoie de licență de șofer de taxi), livrator de comenzi online de mâncare, curier la Amazon etc.

(mulțumesc, pe această cale, contribuabililor români care mi-au plătit indemnizația timp de aproape un an și jumătate)

Nu puține au fost nopțile în care mă puneam în pat și nu puteam să adorm din cauza gândurilor și calculelor de tot felul. Iar sprijinul moral a venit de unde aveam nevoie, însă nu și atât cât mi-aș fi dorit.

Într-un final, mi-a surâs norocul, am avut și inspirație la „task-ul” pentru interviu și am găsit ceva ce-mi doream, la două străzi de grădinița fetelor.

Ce urmează?

În primul rând, o nouă etapă a vieții noastre de familie, una pe care o așteptam și pentru care am încercat să ne pregătim psihic; pe plan logistic am fost nevoiți să facem niște mici ajustări. Vom munci amândoi full time, încercând să ne împărțim atât timpul petrecut cu fetele, cât și treburile casnice. Cel mai importat va fi să ne înțelegem unul pe altul și să ne ajutăm.

Din punct de vedere logistic, am găsit o variantă să le duc eu dimineața la grădiniță, detașez căruța de la bicicletă, o leg în fața grădiniței, iar „la final de program” (pe la 5-5:30), vine G. cu bicicleta ei, atașază căruța și le duce acasă.

Doar că, după prima zi deja i s-a părut prea greu, așa că a trimis un e-mail grădiniței de lângă blocul nostru (face parte din același „lanț”, Kiwi – am mai încercat și anterior, dar nu am găsit loc pentru ele; ulterior mi s-a părut că ar fi un șoc prea mare pentru Iris, după ce abia s-a obișnuit cu colegii și educatoarele și a început să socializeze tot mai mult cu ei).

A avut un mare noroc, iar de luna viitoare le vom muta aici, ceea ce înseamnă că dimineața trebuie doar să ieșim din bloc și le putem lăsa la grădiniță. Mai important (pentru ea) e că după-masa / seara nu mai trebuie să tragă căruța cu fetele după ea. Va fi, desigur, și o perioadă de acomodare, sperăm noi cât mai scurtă. Din fericire, G. are destul de multe zile de concediu rămase și poate sta o săptămână acasă.

Din păcate, cel puțin pe perioada iernii, ieșirile în parc vor avea loc doar în weekend-uri (e deja noapte când le ia G. de la grădiniță), iar în mare parte din timp, serile le vor petrece la desene (45 – 60 minute, „porția” lor zilnică), după care găsim diverse activități prin casă (jucăm cărți, le „salt” pe mingea de exerciții luată de la Decathlon când era G. însărcinată cu Iris, pictează etc.).

Altfel, dacă au chef și am și eu timp, mai putem ieși seara prin fața blocului ca să dea câteva ture pe biciclete.

Pe termen scurt, cam acesta e planul. Pe termen mediu, ne gândim la soluții pentru ca ele să plece mai repede de la grădiniță și a petrece timp în parc sau altundeva până termină munca măcar unul dintre noi. Iar pe termen lung (când va ajunge Iris la școală și programul va fi mai scurt decât la grădiniță), e cam clar că va trebui să apelăm la ajutorul cuiva.

Rămâne de văzut. Pâna una-alta, luăm lucrurile pe rând și facem tot posibilul ca trecerea în noua etapă să fie cât mai lină pentru ele.

Cumva, ne descurcăm noi, așa cum ne-am descurcat și până acum. Mereu îmi zic că ne descurcăm, orice ar fi, dacă ne-am descurcat cât era Ingrid mică, în București, unde eu o duceam pe Iris cu mașina la grădiniță, mă întorceam la metrou ca să merg la muncă, lăsam mașina în parcare, iar G. venea la prânz să o ia, cu tot cu Ingrid, după care conducea până la grădiniță, de unde o lua pe Iris și venea cu amândouă acasă.

The post După 1 an și (aproape) 8 luni… [Tati] merge și la muncă appeared first on Jurnal de tătic.

Timp liber: sport, cursuri, televizor etc.

De-a lungul timpului mi-am tot imaginat cum va fi viața cu fetele (mereu mi-am zis că cea mai bună variantă de a ne muta este să-și găsească G. de lucru în Viena, cât Ingrid este încă mică). Ea lucrează, eu stau cu ele și, între timp, învăț germana și îmi caut și job. Parțial am avut dreptate…

Într-adevăr, cel mai bun moment de a ne muta a fost acesta – fiind eu acasă, am avut timp să caut chirii, să caut grădinițe și să stau cu ele. Cu germana am avut timp în octombrie să fac un curs de 4 săptămâni, seară de seară (nu a fost deloc ușor pentru G. să stea singură cu ele), cu puțin înainte de lockdown 2. De job am început să mă uit de vreo lună.

Ce îmi mai imaginam…? Până face Ingrid 2 ani, o să am atât de mult timp liber încât o să mă apuc de un sport (mă gândeam la înot sau, dacă nu, văzusem o sală de Jiu-Jitsu pe lângă grădinița fetelor. Dacă nu, și cu bicicleta pe unul Euro Velo-uri era bine.

Îmi imaginam că o să am atât de mult timp încât o să „rup” Netflix-ul, o să mă uit la o grămadă de filme în germană, o să citesc cărți și o să învăț și mai repede.

Mă gândeam că o să am atât de mult timp încât o să epuizez toate subiectele de scris pe blog-ul de față și o să mă apuc de scris autobiografia.

Cu alte cuvinte, (ceva mai mult de) 1 an sabatic în care o să mă relaxez la maximum.

Timp petrecut cu fetele

Îmi închipuiam că voi duce fetele la grădiniță de la 9 la 17, iar serile le vom petrece în familie, că în weekend-uri vom merge în tot felul de drumeții, atât în Austria, cât și prin țările vecine.

Cum a fost, de fapt

Timp liber…?

Sport, televizor…

Sportul pe care l-am practicat din plin în prima lună a fost căratul: Ingrid în sistem, iar Iris în cărucior. Am fost la vreo 10 vizionări de apartamente, atât singur, cât și cu G. (în funcție de cum reușea să plece de la birou, fiind și ea în prima lună la noul job). Am continuat să practic „sportul” și după ce ne-am mutat în apartamentul nostru fiindcă Iris au început grădinișa abia în iulie, iar Ingrid încă avea 3 reprize de somn pe zi.

Apoi, după ce ne-am mutat și am cumpărat și atașul de bicicletă (de departe cea mai bună investiție – o să scriu o recenzie), mersul pe bicicletă până la grădiniță sau în parc. Daaaar, de departe, cel mai intens practicat sport a fost montatul de mobilier: de la cuburi, comode, mese sau birouri până la paturi sau dulapuri. Cu siguranță n-aș fi reușit fără prietenul meu de nădejde, Ovidiu, căruia îi suntem datori pe viață.

Despre sporturi practicate la interior (înot, karate sau ce alte fantezii mai aveam eu), evident că nici nu s-a putut pune problema, în condițiile pe care le știm deja prea bine.

Televizor? Seara, după ce Gabi se punea cu fetele în pat – cred că am văzut vreo 3-4 seriale, maxim 10 filme și vreo 2-3 documentare, într-un an de zile. În rest, eram atât de terminat încât pur și simplu „zapam” telefonul sau mă mai uitam la meciuri de fotbal pe el (prin aplicația Digi cu care, din fericire, am rămas și după ce ne-am deconectat de la internet și TV).

Scris pe blog? Am o mare listă de subiecte făcută în Google Keep, iar din iunie și până prin ianuarie nu cred că am mai scris nimic – mi-era prea lene…

Timp cu fetele

Într-un an de zile, au fost la grădiniță, în total, vreo 4 luni (vacanțe, lockdown-uri, etc.). Cât despre program, Ingrid a fost la acomodare cam o lună și jumătate. După perioada de acomodare, le luam de la grădiniță pe la 2:30, iar de vreo 2 săptămâni, le iau la 3:30 (ora la care se termină programul multora dintre educatori, iar copiii sunt amestecați => riscul de a se molipsi de la alți copii este mai mare). G. termină munca pe la 6 – 6:30.

Nu vă imaginați că le puneam să se joace sau să se uite la TV, iar eu îmi făceam de cap. În primele săptămâni, nu puteam nici să merg la baie fiindcă Ingrid începea să plângă în momentul în care dispăream din raza ei vizuală.

A fost mult mai greu decât mi-am închipuit, dar nu mi-a trecut nicio clipă prin gând că nu fac față sau să cedez. Da, am avut un moment, undeva prin prima lună, când stress-ul a fost incredibil, în care am simțit nevoia să mă descarc și am vărsat niște lacrimi când ne-am pus la somnul de prânz (cred că ridicasem și tonul la Iris cam tare în ziua respectivă și mă simțeam cam vinovat față de ea).

Pe de altă parte, am câștigat:

• Primele cuvinte (și, mai târziu, propoziții) ale lui Iris, în engleză
• Primul puzzle făcut de Iris singură
• Primul drum pe jos până în parc și înapoi
• Prima urcare pe scară de una singură
• Dat pe tirolienele-leagăn singură
• Prima dată când Ingrid a stat în fund
• Primii pași ai lui Ingrid
• Primele ei cuvinte
• Prima dată când s-a dat pe leagăn fără ajutor
• Primul ei pupic (primit de mine)
• Prima dată când s-au jucat împreună
• Prima dată când s-au îmbrățișat
• Prima dată când s-au dat împreună pe leagăn

Lista poate continua mult și bine. Ce vreau să spun este că răsplata a depășit cu mult efortul. Să vezi copiii cum cresc și să simți că ai contribuit la dezvoltarea lor e de departe cea mai mare satisfacție pe care o poți primi (dacă îți dprești să fii părinte, desigur).

Dar să vă zic și despre…

Ce am învățat într-un an de parenting 100%

Fii ferm și consecvent cu copiii

Fie că e vorba de amenințări (da, știu, nu e indicat să recurgi la amenințări, dar uneori un funcționează altfel), fie că e vorba de promisiuni, este foarte important să te ții de cuvânt. Și mai este important să fii consecvent în ceea ce zici și faci. De exemplu, nu poți să le spui că dulciurile sunt dăunătoare și e indicat să nu mănânce, pentru ca atunci când ești la o petrecere sau un eveniment, să le spui că pot mânca. Da, poți să le repeți că sunt dăunătoare și să-i lași să decidă ei (din proprie experiență, pot spune că de cele mai multe ori nu vor mânca).

Fii ferm atunci când le spui că trebuie să plecați undeva sau că trebuie să meargă la culcare. Așa cum am mai zis, cea mai bună modalitate de a-ți construi credibilitatea în fața copiilor este să fii ferm cu ei. Asta nu înseamnă, evident, să duci lucrurile la extrem și să iei tu toate deciziile în locul lor  – e o metodă failibilă și îi va afecta când vor crește. Eu nu iau deciziile în locul lor niciodată, doar am grijă ca atunci când le dau opțiuni, iar una din ele nu o să le placă deloc, să mă țin de cuvânt. Chiar dacă asta înseamnă reprize interminabile de plâns uneori… Da, știu – noi, tații suntem mai raționali („insensibili”, cum ar zice mamele), dar asta nu înseamnă că nu suferim sau că nu ne afectează stările lor emoționale.

Fii consecvent(ă) în comportamentul față de ei indiferent că sunteți acasă, în mediul familial, la grădiniță, cu prietenii, cu familia extinsă / rude etc. Părerea altora este importantă atât timp cât este argumentată bine și/sau documentată și se potrivește cu ideea ta despre educație / parenting. Altfel, n-au decât să emită păreri – prea puțin îmi pasă.

Nu minți copiii

Uneori e mai comod să scapi de întrebările incomode ale copiilor și să le spui o „minciunică”. Nu fă asta! Mai devreme sau mai târziu își vor da seama că ai mințit și, nu doar că îți pierzi credibilitatea (care este, după unii autori, „stâlpul” relației părinte-copil), dar vor face și ei același lucru și relația dintre voi va deveni haotică.

Îmi amintesc când a avut Iris o perioadă de m-a întrebat zilnic ce se întâmplă cu oamenii atunci când mor. Veți zice că e copil mic (are, totuși, aproape 3 ani și jumătate) și nu trebuie să o sperii spunându-i adevărul. Dar i l-am zis, a înțeles și nu s-a speriat / întristat sau altceva. Puteam să-i spun că oamenii „pleacă de tot” atunci când mor, însă în mod cert ar fi continuat cu întrebările și, fie aș fi continuat s-o mint, fie aș fi ajuns tot la adevărul pe care i l-am și zis.

Cea mai bună cale de a dezvolta intelectul copiilor este să spui adevărul, oricât de complicat ar părea pentru el (din punctul nostru de vedere) cât mai argumentat și complet cu putință.

Odihna părinților e la fel de importantă ca cea a copiilor

Atunci când sunt obosiți, copii devin irascibili și, de cele mai multe ori, încep să plângă din orice. La fel suntem și noi, adulții – lipsa de odihnă ne face să ne pierdem răbdarea, ceea ce duce la irascibilitate și chiar agresiune (verbală sau fizică). Iar violența este cea mai proastă (am scris deja despre asta aici).

Cred că am spus-o cu altă ocazie, dar repet: odihnește-te cât poți de mult: la prânz, când dormi copiii, dormi cu ei. Dacă trebuie neapărat să rezolvi ceva în ziua respectivă, o poți face cât sunt treji și îi lași să se joace / să se uite la televizor.

Oferă-ți timp „cu tine”

După ce te-au secat de energie toată ziua, simți nevoia să te „reconectezi” la rutina de adult – poate vrei să urmărești un meci de fotbal, poate vrei să scrollezi aiurea pe facebook, poate vrei să te uiți la un film/serial etc. E adevărat, în general nu poți face asta decât după ce s-au culcat copiii. Dacă nu adormi împreună cu ei, citind povești (la noi, G. le citește povești seara  – ceea ce îmi permite să am timp și pentru mine – și, în 90% din timp adoarme împreună cu ele ), fă ceva ce-ți place. Pentru că atunci când ești cu ei, e important să fii prezent, să te simtă că ești implicat și să le oferi atenție și afecțiune, nu să stai pe telefon sau să-i pui la televizor și tu să-ți vezi de alte treburi. Și, dacă tot am amintit de televizor…

Îmbină plăcutul cu utilul

Iris are aproape 3 ani și jumătate și încă nu s-a uitat la youtube și nici nu s-a jucat vreun joc pe telefon sau pe calculator. Evident, nici Ingrid. Pentru că știm cât de dăunător este. Da, se uită la TV aproape zilnic, maximum o oră (de obicei, 2 episoade a câte 15-20 minute). Dar dacă tot lași copiii să urmărească televizorul, pune-le desene animate (de preferat fără monștri sau altele asemănătoare) într-o limbă străină (de preferat una pe care să o audă și în casă sau la grădiniță / școală). Nu doar că învață mai ușor o limbă străină (sau mai multe) când sunt mici, dar ajută și la dezvoltarea inteligenței.

Să vă dau exemplul nostru: după vreo 5 luni de mers la grădiniță, Iris nu reușea să înțeleagă mare lucru din ceea ce se vorbea în jurul ei. La un moment dat, am avut inspirația să schimb „Peppa Pig” cu „Peppa Wutz” (versiunea germană, pentru nevorbitorii limbii). Deja înțelegea engleza și putea vorbi cu mine în engleză, așa că nu mai avea sens să le las în engleză.

Ei bine, după 1-2 săptămâni de „Peppa Wutz”, într-o zi de vineri le luam de la grădiniță pe fete, iar educatoarea ei, foarte bucuroasă, mi-a spus că Iris a fost foarte comunicativă în ziua respectivă, vorbind un amestec de engleză cu germană. Evident, m-am bucurat și eu foarte mult și mi-am dat seama că fusesem inspirat când am trecut desenele pe limba germană.

p.s. În weekend am urmărit împreună „The Aristocats”, filmul animat original – a costat 4 euro să-l vizionăm pe youtube în format HD. I-au plăcut foarte mult și s-a distrat, mai ales că G. i-a citit povestea în multe seri (varianta prescurtată, desigur). Mie unul, desenele de dinainte de ’90 mi se par mult mai potrivite pentru copii mici – mult mai creative și mai haioase decât ce s-a produs în ultimii 10 ani. Mă gândesc serios să continuăm cu Cartea Junglei și altele asemănătoare.

Ajută-i să capete curaj și încredere

Curajul și încrederea se construiesc greu și în timp îndelungat. E nevoie de muncă asiduă și de – cum ziceam mai sus – consecvență. Laudă-i mereu când își înving o teamă sau realizează ceva ce lor li se pare extraordinar. Spune-le că sunt deștepți, curajoși, puternici etc. Cu cât le repeți mai mult, cu atât ajung să creadă mai mult în ceea ce le spui – mie îmi spune Iris uneori, că a reușit să facă un anumit lucru fiindcă e o fată curajoasa / puternică.

E important, desigur, să îi și ajuți atunci când au nevoie – cu încurajări verbale sau chiar fiind un exemplu pentru ei. De pildă, Iris era foarte fricoasă pe la 2 ani. Îi plăcea să o țin cu capul în jos și să facem tot felul de trucuri aerobice, îi plăcea și pe tiroliană, dar îi era teamă de tobogane. Se urca până în vârful lor, dar îî era teamă să-și dea drumul – frica de înălțime.

Am osbervat, însă, că a început să devină mai curajoasă când am trecut de la „nu mai fi fricoasă”, „n-are de ce să-ți fie frică” la „sunt aici, jos, o să te prind și nu pățești nimic” sau chiar dat împreună cu ea. Avem un tobogan foarte înalt în parcul de lângă noi (să tot aibă vreo 10 metri, dar e în curbe și nu e foarte abrupt), iar Iris deseori și-a încercat curajul pe el. De cele mai multe ori i-a fost teamă, dar mai nou îmi tot zice: „tati, vreau pe elefant. Dar vii să ne dăm împreună?” Desigur, ne dăm împreună (cu un tată dependent de adrenalină, nu putea fi altfel, nu? ). M-am gândit că poate trece mai repede peste frică decât să îi tot repet că o prind și nu pățește nimic (tactică pe care am adoptat-o până de curând și care nu prea a dat roade).

Caută echilibrul în tot ceea ce faci

Noi am încercat să cultivăm în Iris bunul simț, corectitudinea, non-agresiunea și să mai lase de la ea atunci când cineva vrea ceva ce îi aparține. Nu de puține ori am mers cu ea în parc și alți copii s-au băgat în fața ei la leagîne sau tobogane , i-a lăsat, iar apoi a venit plângând la mine sau, pur și simplu, am căzut supărarea pe fața ei. Dar niciodată nu a luat atitudine și nu a avut curajul să spună că e râdul ei.

Ingrid, în schimb, e total opusul: dacă vrea ceva, indiferent că nu e al ei sau că nu e rândul ei, dă pe toată lumea la o parte (la propriu), fie că sunt copii mai mari, și nu se lasă până nu-și atinge obiectivul. N-o să incerc să schimb asta, ci doar o să-i explic că trebuie să ceară voie / să-și aștepte rândul atunci când e obiectul altui copil sau e rândul altui copil. Sunt curios dacă se va păstra această antiteză între ele.

Dar cel mai și cel mai important lucru am învățat că este

Răbdarea

Deprinderile, aptitudinile, respectul, valorile, principiile, educația nu se formează în câteva zile, nici săptămâni, nici luni. E nevoie de muncă asiduă și e un proces continuu (până la adolescență, aș putea spune din proprie experiență). Așadar, nu așteptați schimbări sau îmbunătățiri de la o zi la alta, ci fiți consecvenți și, mai ales, încurajați copiii atunci când schimbarea / îmbunătățirea se produce.

Mă gândesc la părinții noștri, în câte feluri ne-au explicat anumite lucruri și cât au insistat cu ele. La momentul respectiv nu am înțeles mare lucru și deseori mi se părea că exagerează sau, pur și simplu făceam pe non-conformiștii (toți trei frații, nu doar eu). Acum, suntem toți recunoscători pentru seturile de principii și valori care ne-au fost cultivate ani de-a rândul.

p.s. cine zicea că a crește un copil este echivalent cu 2 job-uri, nu era departe poate e exagerare cu 2 job-uri, dar pot spune că e comparabil consumul intelectual dat de creșterea unui copil cu cel de la job. Diferența e că te “consumi” pentru familia ta, nu pentru patron/investitori care îți oferă beneficii doar materiale.

The post 1 an de parenting 100% appeared first on Jurnal de tătic.

Violența la școală

Îmi amintesc, fără prea mare plăcere, de clasa a 4-a, când tatăl meu a decis să mă mute la altă școală fiindcă la cea în care învățam era mama profesoară și el considera că nu iau notele pe merit. Dar nu numai că m-a mutat la altă școală, ci a făcut în așa fel încât să ajung la cea mai aspră învățătoare.

În primele zile de școală, tot ce am observat a fost severitatea excesivă a învățătoarei (oarecum șocant pentru mine, obișnuit fiind cu alte metode), însă cu timpul am început chiar să experimentez pe propria piele violența folosită în mod sistematic. Cei care aveau cel mai mult de suferit erau, din păcate, colegii care nu prea aveau tangențe cu cartea.

Cel mai frustrant, acum când mă uit în urmă, este faptul că mulți dintre aceștia proveneau din familii defavorizate, iar educația prin violență îi „condamna” la o copilărie nefericită (dacă nu chiar traumatizantă), în loc să le ofere șansa de a reuși în viață. Și astfel de cazuri au fost mult prea multe în vremurile respective (mai sunt și acum, dar mai puține), iar mare parte din copiii agresați în acele vremuri aveau să ajungă infractorii de azi.

Violența de acasă

Tata, un om de la care am învățat atât de multe lucruri utile și cu care am amintiri foarte frumoase, era un adept al „modelului comunist” de educație. Cu alte cuvinte, am avut parte și de educație „cu forța”. În mare parte, le meritam, dar nu mă pot plânge – am fost cel mai răsfățat, fiind fratele cel mai mic. Am asistat, însă, la niște scene care m-au marcat și încă mă mai bântuie. Parcă nu era el în acele momente…

A recurs vreodată la violență fără a încerca în prealabil „cu vorba bună”? Nu, din ce-mi amintesc.

A mers vreodată mai departe de efectele faptelor noastre și a încercat să descopere adevăratele cauze? Foarte rar.

Violența asupra copiilor

Lipsa de somn sau mâncare

După un an în care ~80% din timp l-am petrecut cu fetele / în preajma lor, am ajuns la concluzia că adulții se aseamănă cu copiii. Atunci când ei sunt obosiți sau înfometați, devin irascibili și încep să plângă, să facă tot felul de crize și uneori devin chiar agresivi; la fel suntem și noi, adulții, când suntem obosiți sau nemâncați (eu nu fac urât la foame, dar nu vreți să fiți prin preajma lui G. când e nemâncată ). Din păcate, am avut și eu astfel de momente în care am ridicat tonul la ele (uneori mi-a atras atenția și G. că exagerez) – o formă de agresiune și aceasta.

Dacă mă întrebați pe mine, lipsa răbdării (datorată unor cauze exogene) este cea care determină cel mai des comportamente agresive din partea părinților. Din fericire, sunt și cel mai ușor de controlat și mulți din părinții din „noua generație” au citit suficient încât să-și dea seama că e nevoie de autocontrol în asemenea situații deoarce copiii chiar n-au nicio vină.

Frustrările

Cea mai periculoasă, mai dăunătoare și mai greu de controlat este agresivitatea datorată frustrărilor: nu avem bani suficienți cât să întreținem familia, am un șef/o șefă care mă demotivează, am un job care nu-mi place deloc, soțul/soția nu mai e așa grijulie/grijuliu cum era odată și nu-mi mai oferă afecțiune, nu-mi place cum arăt etc.

Frustrările pot veni din multiple cauze și, din păcate, de multe ori sunt refulate prin agresiunea asupra copiilor. E suficient să nu vrea să se îmbrace când trebuie să ieșim afară ca să-i „scap” o palmă peste cap (sau la fund – oriunde ar fi, tot violență se cheamă) și să mi se pară normal.

În astfel de situații, e nevoie de mai mult decât cititul unei cărți – e nevoie de o introspecție, o „discuție cu sine” pentru a încerca să înlăturăm frustrările sau, dacă nu reușim, măcar să facem cumva să ne „resetăm” când suntem cu copiii. Eu unul, în momentul în care ieșeam pe ușa biroului, lăsam acolo toate certurile cu colegii, stress-ul cauzat de unii sau alții, deadline-uri etc. și, în momentul în care ajungeam acasă, mă bucuram de timpul petrecut cu Iris/fetele (când a apărut și Ingrid). Timpul parcă stătea în loc în orele pe care le petreceam împreună.

Dacă frustrările persistă și nu poți scăpa nicicum de ele, poți încerca să discuți cu un prieten/o prietenă / un membru al familiei; dacă nici acestea nu dau roade, nu e nicio rușine în a vizita un psiholog.

Cum abordăm problemele?

Părerea mea e că o discuție serioasă cu copilul, atunci când el greșește, în care să i se spună unde a greșit și ce trebuie să facă pe viitor are rezultate considerabil mai mari decât palme, curele, picioare etc. din care copilul nu înțelege decât că a greșit, dar nu știe unde anume, sau ce trebuie să facă pe viitor ca să nu mai greșească. Sau, mai rău, înțelege că atunci când cineva greșește față de el, trebuie să aplice la rândul său violența. Cu alte cuvinte, ajunge să copieze comportamentul părinților și îl va reproduce în mediile în care crește (grădiniță, școală etc.) sau, cel mai rău, în viitoarea sa familie. Aceasta e, poate, adevărata cauză a violenței domestice – copierea / perpetuarea comportamentelor agresive observate în familie.

Există copii foarte obraznici, care ajung chiar să-și jignească părinții și eu consider că am meritat palmele (foarte puține la număr) din partea mamei mele atunci când am jignit-o. Înainte de a recurge la violență sau de a agrea violența asupra acestora, ar trebui să ne întrebăm de ce au astfel de comportamente. Pentru că, din punctul meu de vedere, nici extrema cealaltă (copilului îi este permis orice) nu este o soluție viabilă pentru educație. Am spus-o cu altă ocazie: comportamentele copiilor pot fi schimbate prin discuții sau amenințări (varianta din urmă, în cazuri extreme ).

The post De ce bătaia NU este “ruptă din Rai” appeared first on Jurnal de tătic.

Spuneam în recentul articol că au trecut foarte repede cele 2 luni de când am început viața de tătic „full-time”. Ei bine, această trecere rapidă a timpului cred că se se datorează în mare parte rutinei.

Când spun „rutină”, nu mă refer la un plan zilnic detaliat, ci un plan general, pe principalele momente ale zilei. De ce? Pentru că, oricât ai încerca să-ți planifici în detaliu, nu-ți va ieși (aproape) niciodată. Copiii au propriul ritm, propriile idei și… propriile planuri.

Și, ca să nu fii mereu stresat că lucrurile nu ies cum ai planificat (și să transmiți stress-ul mai departe), e bine ca planul să fie unul general. În egală măsură cred că nu poți lăsa lucrurile în voia sorții. Am ajuns la concluzia că, fără o rutină, cu 2 copii mici de îngrijit, ajungi foarte repede în starea de „burnout” (atât fizic, dar mai ales psihic). Dar chiar și rutina suferă modificări de-a lungul timpului (cred că suntem la a 4-a versiune în 2 luni)

Iată cam care ar fi rutina noastră zilnică prezentă:

• Ne trezim (mai exact, mă trezesc fetele – nu am fost niciodată omul dimineților) pe la 8;
• Pregătesc micul dejun pentru toți 3, apoi mâncăm (uneori reușesc să mănânc în paralel cu a o hrăni pe Ingrid, alteori trebuie să-i dau ei mai întâi);
• pe la 9 terminăm micul dejun. Încerc să le găsesc ocupație până mă spăl pe dinți, mai pun vasele murdare în mașină etc.;
• pe la 9:30 – 10 sunt schimbate și îmbrăcate amândouă (cu Iris trebuie să am discuții cu foarte multe argumente până să o conving să-și schimbe scutecul);
• pe la 10-10:30 ieșim în parc (până de curând ieșeam la plimbare pe canalul Dunării) – Iris alege dacă vrea în cărucior, pe tricicletă sau pe trotinetă; în funcție de alegerea ei, Ingrid merge în cărucior sau în sistemul de purtare;
• Pe la 11:30-12:00 ne întoarcem din parc; de obicei, fetele dorm amândouă când ajung în casă, așa că încercăm să le punem în pat;
• Ingrid se trezește pe la cel târziu 14; mâncăm amândoi de prânz, apoi ne mai jucăm / exersează mersul / facem exerciții fizice până se trezește și Iris;
• Pe la 3-3:30 se trezește Iris. Îi dau și ei de mâncare;
• Între 4 și 5:30-6:00 ne jucăm / ne uităm prin cărți etc. toți 3 sau separat;
• La 5:30-6 „intră în tură” G., care petrece vreo jumătate de oră cu ele și apoi ieșim toți afară sau (dacă nu ieșim) petrece seara cu ele, iar eu mai ajut cu diverse (pregătit cină / pregătit baie etc.)

Am învățat repede că, pe lângă rutină, mai e nevoie și de un „plan B” sau de improvizație – să fii capabil să găsești soluții atunci când lucrurile nu merg așa cum ți-ai planificat. De exemplu, ziua de ieri, când Iris nu a avut chef să iasă pe afară de dimineață, deși erau ambele îmbrăcate și pregătite (sau ziua de azi, când prognoza meteo anunța ploaie).

Pur și simplu a avut chef de făcut puzzle (eternul puzzle cu Peppa Pig, deja îl știe pe de rost), de sărit pe minge (avem o minge de fitness luată de la Decathlon, din București, la care am umflat de mi-au sărit capacele), de construit obiecte din piese tip Lego etc. Așa că a trebuit să improvizez. Iată care a fost programul de ieri:

• Trezire pe la 7 (Ingrid nu a prea dormit ieri noapte), toți 3 (G. era deja la biroul ei);
• Am mâncat până pe la 8 și ceva;
• pe la 9 erau pregătite de ieșit dar, așa cum ziceam, Iris avea alt program…;
• pe la 12 ne-am pus toți 4 la masa de prânz;
• La 13 am terminat prânzul și m-am băgat cu ele în pat la povești;
• pe la 13:30 dormeam toți 3
• Eu m-am trezit pe la 14:30, am mai stat în pat lângă Ingrid ca să doarmă (se trezește foarte repede dacă pleci de lângă ea);
• pe la 15:30 s-au trezit amândouă. Ne-am mai hârjonit / prostit în pat până pe la 16.
• Între 16 și 17:30 s-au jucat cu diverse jucării, cu Iris ne-am jucat și un fel de fotbal cu mingea mică de pluș
• la 17:30 a intrat G „în tură”, iar eu am plecat la cumpărături

De ce ziceam că trebuie să fii mereu pregătit să improvizezi? Dacă m-aș fi trezit de dimineață cu programul făcut să ieșim în parc, aș fi avut o mare dezamăgire sau, mai rău, aș fi pus presiune inutilă pe Iris.

Cred că, în mare parte, la asta ajută capacitatea de a improviza: să încerci să mai iei din presiunea pusă asupra copilului (Iris are suficientă presiune cu regulile pe care facem tot posibilul să le respecte și, mai ales, cu apariția surorii ei în viața de familie) și să-l lași să facă ceea ce vrea în intervalul orar dedicat „timpului liber” (dimineața, în cazul nostru).

Atât timp cât activitățile importante ale zilei (mic dejun, prânz, somn, cină, spălat pe dinți, somn) sunt respectate și au loc într-un interval orar apropiat de la o zi la alta (e drept, azi-dimineață am întrebat-o de vreo 10 ori ce vrea să mănânce la micul dejun; la mai mult de o oră după ce s-a trezit a mâncat vreo 2 boluri pline cu cereale și lapte), eu zic că e suficient. În plus, e benefic și pentru copil fiindcă știe ce urmează, nu mai trebuie să te cerți cu el și dispare și angoasa dată de nesiguranță. Din punctul meu de vedere, cam la asta ar trebui să se reducă rutina, iar restul să fie „improvizație”.

The post Rutină și improvizație în viața cu copii appeared first on Jurnal de tătic.

Cum funcționează amenințările la Iris

Noi am cam evitat să le folosim, dar e una la care tot apelăm (în special când Ingrid e adormită sau pe punctul de a adormi) atunci când Iris are chef de urlat / cântat / țopăit sau pur și simplu face scandal, seara: îi spunem că vecinii (sau chiar noi) vor suna la poliție și va veni “domnul polițist” să o duca la secție.

Ei bine, aceeași amenințare am folosit-o și acum câteva seri. Însă, Iris, foarte relaxată, ne-a dat de înțeles că ea vrea să meargă la poliție. Oricât am încercat să-i explicăm că, dacă merge la poliție, o să stea acolo o vreme singură și nu o să ne mai vadă, ea insista că vrea să meargă. Ba mai mult decât atât, s-a apucat să-și îndese haine într-o pungă rătăcită prin cameră.

Știu, pare amuzantă povestea – a fost și mai amuzantă „la fața locului”, ne uitam unul la altul și nu știam cum să ne abținem din râs si noi. Totuși, trecând peste comicul situației, e cam clar că nu va mai funcționa (prea mult) această amenințare și, la un moment dat va trebui să găsim altă soluție. Care va fi ea, n-aș putea să zic.

Nu vă imaginați că nu am încercat să-i explicăm cu frumosul – că doarme sora ei și o trezește (uneori chiar își propune să o trezească) și va începe să plângă (nici că i-ar putea păsa mai puțin); că deranjăm vecinii care, la rândul lor, poate dorm; că nici ei nu i-ar plăcea să fie trezită de către cineva atunci când doarme etc. Dacă o scoatem din cameră ca să nu mai facă gălăgie, începe să țipe așa tare încât mi-e teamă c-ar putea trezi întreg blocul. Nu mai vorbim de sora ei…

Copiii și amenințările

Și, totusi, e fezabil să folosim amenințările? Eu unul am ajuns la concluzia că, în general, copiii sunt mult mai evoluați mental (deștepți, șmecheri, cum vreți să le spuneți) decât ne place nouă să credem. Așadar, amenințările funcționeaza până în punctul în care copilul te testează (iar de la vârsta de 1,5-2 ani – nu știu când se termină – cam asta e principala preocupare) și se gândește: “hai, că atâta m-ați amenințat cu poliția aia… Ia să vedem, vine să mă ia sau…?”

Iar în acel moment ești, cum s-ar zice, prins “în offside” – te cam blochezi fiindcă nu te așteptai la asta sau încerci să improvizezi cumva (cum am încercat și noi zilele trecute) – în ambele cazuri, copilul s-a prins ca l-ai mințit / păcălit. Și, dacă a văzut că te-a prins cu o amenințare falsă, fii convins(ă) că obiectivul lui/ei principal va fi să pună la îndoială nu doar toate amenințările, ci și recomandările (ex. trebuie să ai grijă când traversezi strada fiindcă vin mașini și te vor lovi) sau chiar autoritatea ta, cu totul. Și, dacă nu pui în practică ceea ce zici, încet-încet își pierde încrederea în tine, ceea ce sigur nu-ți dorești.

Și, totuși, ce e de făcut?

Cum procedez eu? Poate că sunt uneori prea dur, dar dacă i-am zis ceva, mă țin de cuvânt. Nu puține au fost situațiile în care Ingrid era pregătită de ieșit afară (în condițiile în care agreasem deja cu Iris că ieșim toți 3), iar Iris începea să se prostească în loc să se îmbrace sau, brusc, se răzgândea și nu mai voia afară.

Răspunsul meu? “Ai 2 variante: te îmbraci și vii cu noi sau rămâi singură acasă”. Ca să mă testeze, evident că se prefăcea că nu mă bagă în seamă – moment în care mă apropiam de ușă, mă încălțam și deschideam ușa ca să ies. Acolo se producea „declicul” și, după un timp, trucurile ei de “drama queen” au rămas o amintire.

Din păcate, însă, în ultima vreme, profită de faptul că mama ei e acasă și, în multe astfel de situații intră peste ea în cameră (lucrează într-o cameră separată de noi), iar G., fiind o mamă iubitoare, îi explică cu frumosul că trebuie să mă asculte (de multă vreme avem o regulă nescrisă de a nu submina autoritatea celuilalt în fața ei), ceea ce face în final, dar nu înainte de a primi porția de afecțiune de la mama.

La fel se întamplă și atunci când ne punem toți 3 în pat, pentru somnul de prânz (din nou, agreat în prealabil – e foarte important să înțeleagă că a fost decizia ei) și pe ea o apucă săritul prin pat sau urlatul. Îi spun o dată, maximum de 2 ori (azi a fost de 3 ori fiindcă de fiecare dată când îi spuneam părea că se potolește) că o scot afară din cameră dacă nu se oprește (prima data îi spun frumos că poate merge în altă cameră să se joace, dacă nu-i e somn).

Nu mă crede, evident, așa că o iau pe sus și o scot din cameră (cu riscul asumat de a o trezi pe Ingrid). Se lasă cu plânsete, urlete, îi mai explic o dată că, dacă nu vrea să doarmă, nu are ce căuta în cameră și se liniștește. Mai mult decât atât, nu mai cere și poveste ca să adoarmă.

Azi i-am explicat că încăperea în care ne aflam este dormitor și e cameră doar pentru dormit. Voi insista în direcția asta, poate la un moment dat va înțelege.

În final, sunt curios, voi, părinți de copii nădzdrăvani / hiperactivi, când recurgeti la amenințări, care sunt acestea și în ce măsură funcționează?

The post Cum, când și cât funcționează amenințările appeared first on Jurnal de tătic.

Văd tot mai mult că a început să înțeleagă că există anumite limite și anumite reguli (spălatul pe mâini când venim de afară, spălatul pe dinți dimineața și seara etc.), poate și datorită faptului că nu negociez cu ea anumite lucruri esențiale și sunt ferm. Dar deși uneori sunt mai dur (decât mama ei) cu ea, încerc să compensez prin a-i arăta afecțiune, a o face să înțeleagă că regulile pe care le impun sunt „la pachet” cu dragostea.

Cred că singurul lucru de care m-am temut (în ceea ce privește „parenting-ul”) și la care m-am gândit mult cât era mică a fost delimitarea afecțiunii de setul de reguli și limite pe care va trebui să și le însușească – cum voi reuși să i le impun pe acestea și, în același timp, să îi ofer și afecțiunea de care are nevoie, fără a o deruta?

Cât a fost mică (un copil foarte solicitant), mulți oameni din jurul nostru (aproape toți) ne spuneau că o „cocoloșim”, că exagerăm cu luatul în brațe atunci când plânge. Nu i-am ascultat și am fost acolo (mai mult G. decât mine) gata să o luăm în brațe de câte ori avea nevoie de afecțiune sau plângea de somn/foame, chiar și cu anumite consecințe asupra sănătății noastre (lipsa de somn, consumul de energie etc.). Așadar, cum ne dăm seama care e diferența dintre afecțiune și răsfăț?

Curentul 1 – „lasă copilul să plângă”

Citind diverse cărți și ascultând oameni în jurul meu, am observat că există 2 curente majore în chestiunea afecțiunii – primul spune că, atunci când crizele sunt prea dese (dar cum îți dai seama că sunt prea dese?), copilul trebuie lăsat să plângă. În prima carte despre copii pe care am citit-o (scrisă de un neuropsihiatru – nu-mi aduc aminte numele lui și nici titlul) zicea că trebuie să începi prin a-l lăsa să plângă 5 minute, apoi, 10 și tot așa, până ajungeai la jumătate de oră. Sincer, pe Iris nici 2 minute nu puteam s-o auzim că plânge – pur și simplu ți se „rupea sufletul”.

Iris a fost un copil dificil, foarte dependent de noi (de G., în special) – atât de mult încât nu doar că nu o puteai lăsa cu un alt adult, ci pur și simplu începea să plângă doar dacă cineva o atingea, încercând să se joace cu ea (e timidă, în continuare, însă a evoluat enorm).

Curentul 2 – Afecțiunea face bine

Același autor menționat mai sus spunea (culmea) că cea mai mare contribuție la dezvoltarea inteligenței copilului o are afecțiunea. Și alte cărți scrise de autori moderni, oameni de știință (nu includ aici bloggeri sau „influenceri” – înclin să am mai multă încredere în studii făcute pe eșantioane, cercetări științifice etc. decât în experiența unui singur om) spun că atunci când copilul plânge, în general sunt câteva motive posibile: nevoia de afecțiune (care poate avea multiple cauze), nevoia de somn sau foamea.

Oricare din ele ar fi, trebuie aflat și, ulterior, să ajuți copilul să verbalizeze. Dar prima reacție trebuie să fie, cred eu, de înțelegere și afecțiune. Dacă al tău copil simte că ești acolo de fiecare dată când are o problemă, capătă încredere și, dacă îi pui întrebări de genul „ți-e somn?”, „ți-e foame?” sau îi spui „e în regulă să nu-ți placă X sau Y” sau „e în regulă să-ți fie teamă de…, dar eu sunt aici ca să te protejez” sunt mari șanse ca pe viitor să-ți zică el/ea de ce plânge.

Revenind la relația dintre afecțiune și inteligență, nu e Iris vreun geniu (nici nu ne-am propus ca obiectiv pentru ea), dar e inteligentă, jovială, jucăușă, foarte activă și din ce în ce mai independentă și încrezătoare în sine. Văzându-i evoluția, am ajuns la concluzia că afecțiunea joacă un rol major în dezvoltarea emoțională a copilului, în special la cei care o solicită foarte mult (la Ingrid nu e cazul – are un alt temperament, dar ne și simte pe noi mai relaxați și mai încrezători în noi, ca părinți).

Câtă afecțiune trebuie să-i oferi copilului? Nu poate fi cuantificată, cred, și nici nu am citit / auzit pe undeva să existe vreun standard – cred că e vorba de o combinație dintre disponibilitatea ta (emoțională, psihică sau cum vreți să-i spuneți) și temperamentul copilului. Sau cum ar zice unii, „Dumnezeu îți dă atât cât poți duce”. Doar timpul îți va spune dacă ai procedat corect sau nu și tind să cred că, până pe la vârsta de 1 an și jumătate – 2 ani e foarte greu să-ți dai seama când îi e somn / foame / simte nevoia de afecțiune și când plânge doar pentru că nu-i convine ceva.

Ar mai fi un al 3-lea curent, pe care eu l-am observat la oamenii care au devenit părinți prin anii 2000 – ca să compenseze toate restricțiile care lor li s-au impus când erau copii, am impresia că aceștia, în calitatea lor de părinți, au încercat să ofere toată libertatea din lume copiilor, fără a încerca să impună anumite limite și reguli. Sincer, cred că acei copii vor deveni foarte inteligenți și creativi, însă din punct de vedere emoțional, vor avea ceva probleme.

Dar, cum nu sunt eu un expert, pot să vă spun că un studiu făcut pe parcursul mai multor ani asupra unui grup de copii (cred că am citit despre el în „Metoda daneză de creștere a copilului”, dar nu sunt sigur) a tras următoarele concluzii:

1. Copiii crescuți în libertate absolută, fără reguli sau limite, erau foarte inteligenți, însă aveau rezultate slabe la școală din cauza lipsei de concentrare.
2. Copiii crescuți într-un mediu familial opus primului (cu foarte multe reguli și restricții) aveau rezultate foarte bune la școală, însă inteligența lor emoțională și abilitățile sociale erau foarte slabe.
3. Copiii crescuți într-un mediu familial cu multă libertate, dar cu anumite reguli și limite punctau foarte bine la capitolul „inteligență emoțională” și la abilități sociale, chiar dacă nu erau „fruntașii clasei”.

Așadar, depinde ce-ți dorești de la copilul tău – să fie un geniu singuratic, să fie fericit și să poată relaționa fără probleme cu oamenii din jur sau să fie vreun „hippie”.

The post Ziua 15. Despre afecțiune și răsfăț appeared first on Jurnal de tătic.