Timp liber: sport, cursuri, televizor etc.

De-a lungul timpului mi-am tot imaginat cum va fi viața cu fetele (mereu mi-am zis că cea mai bună variantă de a ne muta este să-și găsească G. de lucru în Viena, cât Ingrid este încă mică). Ea lucrează, eu stau cu ele și, între timp, învăț germana și îmi caut și job. Parțial am avut dreptate…

Într-adevăr, cel mai bun moment de a ne muta a fost acesta – fiind eu acasă, am avut timp să caut chirii, să caut grădinițe și să stau cu ele. Cu germana am avut timp în octombrie să fac un curs de 4 săptămâni, seară de seară (nu a fost deloc ușor pentru G. să stea singură cu ele), cu puțin înainte de lockdown 2. De job am început să mă uit de vreo lună.

Ce îmi mai imaginam…? Până face Ingrid 2 ani, o să am atât de mult timp liber încât o să mă apuc de un sport (mă gândeam la înot sau, dacă nu, văzusem o sală de Jiu-Jitsu pe lângă grădinița fetelor. Dacă nu, și cu bicicleta pe unul Euro Velo-uri era bine.

Îmi imaginam că o să am atât de mult timp încât o să „rup” Netflix-ul, o să mă uit la o grămadă de filme în germană, o să citesc cărți și o să învăț și mai repede.

Mă gândeam că o să am atât de mult timp încât o să epuizez toate subiectele de scris pe blog-ul de față și o să mă apuc de scris autobiografia.

Cu alte cuvinte, (ceva mai mult de) 1 an sabatic în care o să mă relaxez la maximum.

Timp petrecut cu fetele

Îmi închipuiam că voi duce fetele la grădiniță de la 9 la 17, iar serile le vom petrece în familie, că în weekend-uri vom merge în tot felul de drumeții, atât în Austria, cât și prin țările vecine.

Cum a fost, de fapt

Timp liber…?

Sport, televizor…

Sportul pe care l-am practicat din plin în prima lună a fost căratul: Ingrid în sistem, iar Iris în cărucior. Am fost la vreo 10 vizionări de apartamente, atât singur, cât și cu G. (în funcție de cum reușea să plece de la birou, fiind și ea în prima lună la noul job). Am continuat să practic „sportul” și după ce ne-am mutat în apartamentul nostru fiindcă Iris au început grădinișa abia în iulie, iar Ingrid încă avea 3 reprize de somn pe zi.

Apoi, după ce ne-am mutat și am cumpărat și atașul de bicicletă (de departe cea mai bună investiție – o să scriu o recenzie), mersul pe bicicletă până la grădiniță sau în parc. Daaaar, de departe, cel mai intens practicat sport a fost montatul de mobilier: de la cuburi, comode, mese sau birouri până la paturi sau dulapuri. Cu siguranță n-aș fi reușit fără prietenul meu de nădejde, Ovidiu, căruia îi suntem datori pe viață.

Despre sporturi practicate la interior (înot, karate sau ce alte fantezii mai aveam eu), evident că nici nu s-a putut pune problema, în condițiile pe care le știm deja prea bine.

Televizor? Seara, după ce Gabi se punea cu fetele în pat – cred că am văzut vreo 3-4 seriale, maxim 10 filme și vreo 2-3 documentare, într-un an de zile. În rest, eram atât de terminat încât pur și simplu „zapam” telefonul sau mă mai uitam la meciuri de fotbal pe el (prin aplicația Digi cu care, din fericire, am rămas și după ce ne-am deconectat de la internet și TV).

Scris pe blog? Am o mare listă de subiecte făcută în Google Keep, iar din iunie și până prin ianuarie nu cred că am mai scris nimic – mi-era prea lene…

Timp cu fetele

Într-un an de zile, au fost la grădiniță, în total, vreo 4 luni (vacanțe, lockdown-uri, etc.). Cât despre program, Ingrid a fost la acomodare cam o lună și jumătate. După perioada de acomodare, le luam de la grădiniță pe la 2:30, iar de vreo 2 săptămâni, le iau la 3:30 (ora la care se termină programul multora dintre educatori, iar copiii sunt amestecați => riscul de a se molipsi de la alți copii este mai mare). G. termină munca pe la 6 – 6:30.

Nu vă imaginați că le puneam să se joace sau să se uite la TV, iar eu îmi făceam de cap. În primele săptămâni, nu puteam nici să merg la baie fiindcă Ingrid începea să plângă în momentul în care dispăream din raza ei vizuală.

A fost mult mai greu decât mi-am închipuit, dar nu mi-a trecut nicio clipă prin gând că nu fac față sau să cedez. Da, am avut un moment, undeva prin prima lună, când stress-ul a fost incredibil, în care am simțit nevoia să mă descarc și am vărsat niște lacrimi când ne-am pus la somnul de prânz (cred că ridicasem și tonul la Iris cam tare în ziua respectivă și mă simțeam cam vinovat față de ea).

Pe de altă parte, am câștigat:

• Primele cuvinte (și, mai târziu, propoziții) ale lui Iris, în engleză
• Primul puzzle făcut de Iris singură
• Primul drum pe jos până în parc și înapoi
• Prima urcare pe scară de una singură
• Dat pe tirolienele-leagăn singură
• Prima dată când Ingrid a stat în fund
• Primii pași ai lui Ingrid
• Primele ei cuvinte
• Prima dată când s-a dat pe leagăn fără ajutor
• Primul ei pupic (primit de mine)
• Prima dată când s-au jucat împreună
• Prima dată când s-au îmbrățișat
• Prima dată când s-au dat împreună pe leagăn

Lista poate continua mult și bine. Ce vreau să spun este că răsplata a depășit cu mult efortul. Să vezi copiii cum cresc și să simți că ai contribuit la dezvoltarea lor e de departe cea mai mare satisfacție pe care o poți primi (dacă îți dprești să fii părinte, desigur).

Dar să vă zic și despre…

Ce am învățat într-un an de parenting 100%

Fii ferm și consecvent cu copiii

Fie că e vorba de amenințări (da, știu, nu e indicat să recurgi la amenințări, dar uneori un funcționează altfel), fie că e vorba de promisiuni, este foarte important să te ții de cuvânt. Și mai este important să fii consecvent în ceea ce zici și faci. De exemplu, nu poți să le spui că dulciurile sunt dăunătoare și e indicat să nu mănânce, pentru ca atunci când ești la o petrecere sau un eveniment, să le spui că pot mânca. Da, poți să le repeți că sunt dăunătoare și să-i lași să decidă ei (din proprie experiență, pot spune că de cele mai multe ori nu vor mânca).

Fii ferm atunci când le spui că trebuie să plecați undeva sau că trebuie să meargă la culcare. Așa cum am mai zis, cea mai bună modalitate de a-ți construi credibilitatea în fața copiilor este să fii ferm cu ei. Asta nu înseamnă, evident, să duci lucrurile la extrem și să iei tu toate deciziile în locul lor  – e o metodă failibilă și îi va afecta când vor crește. Eu nu iau deciziile în locul lor niciodată, doar am grijă ca atunci când le dau opțiuni, iar una din ele nu o să le placă deloc, să mă țin de cuvânt. Chiar dacă asta înseamnă reprize interminabile de plâns uneori… Da, știu – noi, tații suntem mai raționali („insensibili”, cum ar zice mamele), dar asta nu înseamnă că nu suferim sau că nu ne afectează stările lor emoționale.

Fii consecvent(ă) în comportamentul față de ei indiferent că sunteți acasă, în mediul familial, la grădiniță, cu prietenii, cu familia extinsă / rude etc. Părerea altora este importantă atât timp cât este argumentată bine și/sau documentată și se potrivește cu ideea ta despre educație / parenting. Altfel, n-au decât să emită păreri – prea puțin îmi pasă.

Nu minți copiii

Uneori e mai comod să scapi de întrebările incomode ale copiilor și să le spui o „minciunică”. Nu fă asta! Mai devreme sau mai târziu își vor da seama că ai mințit și, nu doar că îți pierzi credibilitatea (care este, după unii autori, „stâlpul” relației părinte-copil), dar vor face și ei același lucru și relația dintre voi va deveni haotică.

Îmi amintesc când a avut Iris o perioadă de m-a întrebat zilnic ce se întâmplă cu oamenii atunci când mor. Veți zice că e copil mic (are, totuși, aproape 3 ani și jumătate) și nu trebuie să o sperii spunându-i adevărul. Dar i l-am zis, a înțeles și nu s-a speriat / întristat sau altceva. Puteam să-i spun că oamenii „pleacă de tot” atunci când mor, însă în mod cert ar fi continuat cu întrebările și, fie aș fi continuat s-o mint, fie aș fi ajuns tot la adevărul pe care i l-am și zis.

Cea mai bună cale de a dezvolta intelectul copiilor este să spui adevărul, oricât de complicat ar părea pentru el (din punctul nostru de vedere) cât mai argumentat și complet cu putință.

Odihna părinților e la fel de importantă ca cea a copiilor

Atunci când sunt obosiți, copii devin irascibili și, de cele mai multe ori, încep să plângă din orice. La fel suntem și noi, adulții – lipsa de odihnă ne face să ne pierdem răbdarea, ceea ce duce la irascibilitate și chiar agresiune (verbală sau fizică). Iar violența este cea mai proastă (am scris deja despre asta aici).

Cred că am spus-o cu altă ocazie, dar repet: odihnește-te cât poți de mult: la prânz, când dormi copiii, dormi cu ei. Dacă trebuie neapărat să rezolvi ceva în ziua respectivă, o poți face cât sunt treji și îi lași să se joace / să se uite la televizor.

Oferă-ți timp „cu tine”

După ce te-au secat de energie toată ziua, simți nevoia să te „reconectezi” la rutina de adult – poate vrei să urmărești un meci de fotbal, poate vrei să scrollezi aiurea pe facebook, poate vrei să te uiți la un film/serial etc. E adevărat, în general nu poți face asta decât după ce s-au culcat copiii. Dacă nu adormi împreună cu ei, citind povești (la noi, G. le citește povești seara  – ceea ce îmi permite să am timp și pentru mine – și, în 90% din timp adoarme împreună cu ele ), fă ceva ce-ți place. Pentru că atunci când ești cu ei, e important să fii prezent, să te simtă că ești implicat și să le oferi atenție și afecțiune, nu să stai pe telefon sau să-i pui la televizor și tu să-ți vezi de alte treburi. Și, dacă tot am amintit de televizor…

Îmbină plăcutul cu utilul

Iris are aproape 3 ani și jumătate și încă nu s-a uitat la youtube și nici nu s-a jucat vreun joc pe telefon sau pe calculator. Evident, nici Ingrid. Pentru că știm cât de dăunător este. Da, se uită la TV aproape zilnic, maximum o oră (de obicei, 2 episoade a câte 15-20 minute). Dar dacă tot lași copiii să urmărească televizorul, pune-le desene animate (de preferat fără monștri sau altele asemănătoare) într-o limbă străină (de preferat una pe care să o audă și în casă sau la grădiniță / școală). Nu doar că învață mai ușor o limbă străină (sau mai multe) când sunt mici, dar ajută și la dezvoltarea inteligenței.

Să vă dau exemplul nostru: după vreo 5 luni de mers la grădiniță, Iris nu reușea să înțeleagă mare lucru din ceea ce se vorbea în jurul ei. La un moment dat, am avut inspirația să schimb „Peppa Pig” cu „Peppa Wutz” (versiunea germană, pentru nevorbitorii limbii). Deja înțelegea engleza și putea vorbi cu mine în engleză, așa că nu mai avea sens să le las în engleză.

Ei bine, după 1-2 săptămâni de „Peppa Wutz”, într-o zi de vineri le luam de la grădiniță pe fete, iar educatoarea ei, foarte bucuroasă, mi-a spus că Iris a fost foarte comunicativă în ziua respectivă, vorbind un amestec de engleză cu germană. Evident, m-am bucurat și eu foarte mult și mi-am dat seama că fusesem inspirat când am trecut desenele pe limba germană.

p.s. În weekend am urmărit împreună „The Aristocats”, filmul animat original – a costat 4 euro să-l vizionăm pe youtube în format HD. I-au plăcut foarte mult și s-a distrat, mai ales că G. i-a citit povestea în multe seri (varianta prescurtată, desigur). Mie unul, desenele de dinainte de ’90 mi se par mult mai potrivite pentru copii mici – mult mai creative și mai haioase decât ce s-a produs în ultimii 10 ani. Mă gândesc serios să continuăm cu Cartea Junglei și altele asemănătoare.

Ajută-i să capete curaj și încredere

Curajul și încrederea se construiesc greu și în timp îndelungat. E nevoie de muncă asiduă și de – cum ziceam mai sus – consecvență. Laudă-i mereu când își înving o teamă sau realizează ceva ce lor li se pare extraordinar. Spune-le că sunt deștepți, curajoși, puternici etc. Cu cât le repeți mai mult, cu atât ajung să creadă mai mult în ceea ce le spui – mie îmi spune Iris uneori, că a reușit să facă un anumit lucru fiindcă e o fată curajoasa / puternică.

E important, desigur, să îi și ajuți atunci când au nevoie – cu încurajări verbale sau chiar fiind un exemplu pentru ei. De pildă, Iris era foarte fricoasă pe la 2 ani. Îi plăcea să o țin cu capul în jos și să facem tot felul de trucuri aerobice, îi plăcea și pe tiroliană, dar îi era teamă de tobogane. Se urca până în vârful lor, dar îî era teamă să-și dea drumul – frica de înălțime.

Am osbervat, însă, că a început să devină mai curajoasă când am trecut de la „nu mai fi fricoasă”, „n-are de ce să-ți fie frică” la „sunt aici, jos, o să te prind și nu pățești nimic” sau chiar dat împreună cu ea. Avem un tobogan foarte înalt în parcul de lângă noi (să tot aibă vreo 10 metri, dar e în curbe și nu e foarte abrupt), iar Iris deseori și-a încercat curajul pe el. De cele mai multe ori i-a fost teamă, dar mai nou îmi tot zice: „tati, vreau pe elefant. Dar vii să ne dăm împreună?” Desigur, ne dăm împreună (cu un tată dependent de adrenalină, nu putea fi altfel, nu? ). M-am gândit că poate trece mai repede peste frică decât să îi tot repet că o prind și nu pățește nimic (tactică pe care am adoptat-o până de curând și care nu prea a dat roade).

Caută echilibrul în tot ceea ce faci

Noi am încercat să cultivăm în Iris bunul simț, corectitudinea, non-agresiunea și să mai lase de la ea atunci când cineva vrea ceva ce îi aparține. Nu de puține ori am mers cu ea în parc și alți copii s-au băgat în fața ei la leagîne sau tobogane , i-a lăsat, iar apoi a venit plângând la mine sau, pur și simplu, am căzut supărarea pe fața ei. Dar niciodată nu a luat atitudine și nu a avut curajul să spună că e râdul ei.

Ingrid, în schimb, e total opusul: dacă vrea ceva, indiferent că nu e al ei sau că nu e rândul ei, dă pe toată lumea la o parte (la propriu), fie că sunt copii mai mari, și nu se lasă până nu-și atinge obiectivul. N-o să incerc să schimb asta, ci doar o să-i explic că trebuie să ceară voie / să-și aștepte rândul atunci când e obiectul altui copil sau e rândul altui copil. Sunt curios dacă se va păstra această antiteză între ele.

Dar cel mai și cel mai important lucru am învățat că este

Răbdarea

Deprinderile, aptitudinile, respectul, valorile, principiile, educația nu se formează în câteva zile, nici săptămâni, nici luni. E nevoie de muncă asiduă și e un proces continuu (până la adolescență, aș putea spune din proprie experiență). Așadar, nu așteptați schimbări sau îmbunătățiri de la o zi la alta, ci fiți consecvenți și, mai ales, încurajați copiii atunci când schimbarea / îmbunătățirea se produce.

Mă gândesc la părinții noștri, în câte feluri ne-au explicat anumite lucruri și cât au insistat cu ele. La momentul respectiv nu am înțeles mare lucru și deseori mi se părea că exagerează sau, pur și simplu făceam pe non-conformiștii (toți trei frații, nu doar eu). Acum, suntem toți recunoscători pentru seturile de principii și valori care ne-au fost cultivate ani de-a rândul.

p.s. cine zicea că a crește un copil este echivalent cu 2 job-uri, nu era departe poate e exagerare cu 2 job-uri, dar pot spune că e comparabil consumul intelectual dat de creșterea unui copil cu cel de la job. Diferența e că te “consumi” pentru familia ta, nu pentru patron/investitori care îți oferă beneficii doar materiale.

The post 1 an de parenting 100% appeared first on Jurnal de tătic.

6 luni, da, ați citit bine… Nici nouă nu ne vine să credem. Au fost atât de intense, încât timpul s-a scurs pe nesimțite. Ce pot să spun este că au fost 6 luni în care am reușit să rezolvăm absolut tot ce aveam nevoie pentru o viață de familie liniștită. Nu doar că am găsit grădiniță pentru fete, ci și medic pediatru (Ingrid era în urmă cu vaccinele, așa că era foarte important să găsim cât mai repede), unde le-am făcut și prima doză din vaccinul anti-căpușe (costă 45 euro doza, primele două se fac la distanță de o lună, după care se mai face doar una, la un an distanță). Și mai mult decât atât…

După un drum cu mașina, de vreo 5 ore, de la apartamentul din București până la apartamentul părinților lui G., în Sibiu, și încă un drum de vreo 10 ore până în Viena, am reușit să „reîntregim familia” și să aducem pisicile la noua casă. Era un stres pentru noi, știindu-i singuri în apartament și că sunt vizitați doar o dată pe săptămână.

Subiectul „pisici (animale) și copii” (de ce am insistat să le aducem cu noi) îl voi aborda cu altă ocazie – e nevoie de un articol mai amplu.

Cum e la grădiniță?

Per ansamblu, suntem mulțumiți fiindcă educatoarele, educatorii (și îngrijitoarele) își dau silința cu Ingrid (timp de o lună am stat zilnic cu ea în grupă, deci am putut observa – la Iris nu ne dăm seama fiindcă nici nu prea ne zice), iar Iris pare să se simtă bine – o întreb aproape în fiecare zi dacă i-a plăcut la grădiniță și de fiecare dată îmi zice „da”. În schimb, nu prea înțelegem ce face mai exact acolo fiindcă tot ce ne-a zis până acum a fost că se joacă cu copiii sau că citește cărți.

Ah, și că au cântat cântece împreună cu educatoarea sau cu directorul (fiind perioada de concedii, a fost des pe la grupa ei, ca să suplinească educatoarele, ceea ce e de apreciat).

Îmi place că pot discuta cu educatorii, că ascultă dacă le spun anumite lucruri (de exemplu, că lui Ingrid îi place să asculte muzică și să danseze), că sunt deschiși atunci când îi intreb despre ele (de exemplu, pe una din educatoarele lui Iris am întrebat-o dacă doarme și dacă mânâncă și mi-a spus că mănâncă foarte bine, iar înainte de culcare sare pe saltea câteva minute, după care i se spune că trebuie să doarmă și se conformează :)).

Îmi mai place că mai toți vorbesc și engleză (la grupa lui Iris una din educatoare vorbește doar engleză), ceea ce o ajută mult pe Iris.

Ce nu mi-a plăcut a fost că am prins o perioadă de concedii, în care la grupe erau câte 1 sau 2 educatori și/sau o îngrijitoare (în mod normal sunt 2 educatori și o îngrijitoare la fiecare grupă) – la Iris a fost o săptămână doar îngrijitoarea – și nu au avut timp să se ocupe de acomodarea fetelor; în cazul lui Iris aș putea spune că a fost chiar o acomodare forțată, cu atât mai mult cu cât nu prea se înțelegea nici cu colegii.

Nu mi-a mai plăcut nici că era foarte cald la ele în grupe, fiind la etajul 2 (sunt în grupe diferite, pe același etaj) al unei case cam vechi. Totuși, sătămâna trecută au montat aer condiționat (după 3 ani de solicitări, din ce am înțeles de la director), ceea ce, cred eu, ar trebui să confere o stare de confort în zilele călduroase.

Ingrid

Spuneam în ultimul episod al jurnalului că se poate ridica singură și merge cu ajutorul obiectelor… Ei bine, deja are cam o lună de când merge singură (la scurt timp după ce a făcut un an). Și nu doar atât, ci deja știe și să coboare singură din patul nostru (fiind cam înalt, e foarte important să nu cadă în cap) sau de pe canapea – evident, nu a învățat singură, ci i-am tot arătat noi până a învățat (am făcut cam ce făcea și kinetoterapeuta cu Iris, când era în aceeași etapă).

Permiteți un sfat: oricât ar fi de „avansat” copilul vostru, nu vă așteptați să facă totul singur – e foarte important să primească ajutor în procesul de învățare. Dar, în același timp, dacă îl ajutați prea mult, o să devină dependent de voi și va avea probleme cu încrederea în sine.

Fiind cea mai mică, desigur că cele mai spectaculoase progrese se văd la ea: merge singură, se cațără pe tot ce apucă și, mai nou, încearcă să comunice cu noi (cele mai dese sunete sunt „ham” – la orice animal pe care îl vede – sau „ba!” da la „cucu bau”) și face cucu-bau punându-și mâinile peste ochi sau ascunzându-se după canapea. Vă dați seama cât e de haioasă…

Cum ziceam mai sus, perioada de acomodare la grădiniță a început deja de o lună (sincer, mă așteptam să dureze mai puțin, la cât de sociabilă este) și probabil ar fi decurs mult mai lejer dacă nu erau atâtea schimbări cu educatorii (cred că i-a prins pe toți 3 doar vreo câteva zile).

Poate am fost și eu de vină că nu am lăsat-o singură mai repede, cumva așteptând momentul în care ea va fi împăcată cu ideea și nu va plânge dacă plec. Dar săptămâna trecută am avut o revelație după ce mi-am adus aminte cum a fost cu Iris în perioada de acomodare și cum se agăța de mine plângând dacă intram cu ea în grădiniță, așa că am zis că trebuie să-mi iau inima-n dinți și s-o las singură. Mâine cred că se împlinește o săptămână de când procedez așa.

NU vă imaginați că e ușor. Când îți vezi copilul plângând de mama focului în momentul „predării”, primul instinct este să-l iei în brațe sau măcar să încerci să-l calmezi. Dacă faci asta, însă, garantat nu va reuși să stea singur niciodată. Pentru că mereu va apela la plâns ca să mai rămâi cu el. Și nu că ar avea o problemă să stea cu alți copii, ci pur și simplu are nevoie de siguranța dată de prezența ta acolo.

Pentru binele lui și al tău, trebuie, totuși, să suferiți câteva minute. Cel mai indicat este (o spun și educatorii) să îi spui că pleci și că te vei întoarce. La un moment dat, își va da seama singur că te întorci (cum e cazul lui Iris, de exemplu, care, într-o lună și jumătate, o singură dată nu a vrut să se despartă dimineața de mine) și nu se va mai speria.

Pe de altă parte, Ingrid e destul de mică pentru grădiniță (avea 1 an când a început), iar acomodarea trebuie făcută treptat, obligatoriu. În cazul de față, am început cu 10-15 minute și am ajuns la o oră și-un sfert – o oră și jumătate. Chiar ieri am vorbit cu educatoarea ei că, după vacanță, ar putea să rămână și la masa de prânz (adică până pe la 11:30. Păcat că vine vacanța, presimt că va trebui să reluăm cel puțin o săptămână acomodarea.

Grădinița nu e singura schimbare majoră pentru Ingrid – a trecut de la 3 reprize de somn pe zi, la una singură (e adevărat că de obicei doarme vreo 2 ore la prânz). Dar asta se datoreză și faptului că ne-am străduit (și ne-a ieșit destul de des) să reducem ora de culcare noaptea (de la 22:30-23:00 la ~21:00). Chiar am văzut un tabel afișat în garderoba de la grădiniță (foarte bună idee) cu durata de somn recomandată la copii, pe vârste. În cazul lor, ambele ar trebui să doarmă 11 ore pe noapte. Și, ținând cont că le trezim dimineața pe la 8, normal ar fi să doarmă la 9 seara.

Altfel, Ingrid a intrat și în faza de atașare față de noi (citeam aici că e o fază care are loc între 10 și 18 luni). Nu neapărat de amândoi, dar dacă vede că unul din noi pleacă (eu ies până la magazin sau G. se închide în cameră ca să lucreze), începe drama. Pentru mine a fost un șoc la început, ținând cont că, pentru Iris, eram mai degrabă invizibil la vârsta pe care o are Ingrid acum – era mama și cam atât. Dacă rămânea cu ea, nu mai conta unde eram eu. Ingrid, în schimb, e disperată dacă mă vede că plec… Dar încerc să fiu consecvent și, la fel ca la grădiniță, îi zic că plec și mă întorc (ceea ce și fac).

Iris

Dacă Ingrid are o evoluție spectaculoasă, Iris trece prin cele mai mari schimbări: doarme singură la grădiniță (și la grupa ei au fost educatoarele în concediu, ceea ce mie mi s-a părut că a cam bulversat-o, chiar dacă nu a zis), de curând doarme singură și acasă (încă nu-mi vine să cred – mă tot aștept în fiecare noapte s-o aud plângând că vrea la mami sau că vrea cu noi în pat) și, mai nou, a început să vorbească și în engleză (începusem să-mi pierd speranța, însă se pare că are câțiva colegi care vorbesc engleza, așa că o ajută în relația cu ei).

Desigur, toate aceste schimbări (progrese, să le zicem), vin „la pachet” cu alte regrese (din păcate, asta se întâmplă în mai toate etapele de dezvoltare la copii, din ce am citit). În cazul ei, comportamente de bebeluș (băgat degete în gură, mâncat cu degetele și altele) sau, uneori (poate doar mi se pare mie, în ultima perioadă) prezența mai scăzută a mamei în viața ei (preferă să iasă afară doar cu mine, să îi ofer eu un pahar cu apă / lapte, să o schimb/spăl eu etc.).

Gelozia se manifestă, din păcate, în continuare, prin a-i lua jucăriile din mâna lui Ingrid, a o împinge sau chiar a o lovi. Unii autori de cărți de parenting zic că e bine să-i lași să-și rezolve singuri conflictele fiindcă asta îi va ajuta când vor fi mai mari. Adevărat, însă observăm că Ingrid copiază uneori comportamentul lui Iris și reacționează agresiv, ceea ce nu ne dorim să se întâmple și în prezența altor copii. Așadar, încercăm să aplanăm conflictele de fiecare dată când le observăm.

În situațiile de conflit este, credem noi, foarte important să tratezi cu aceeași măsură ambii copii. Adică, dacă Iris vrea să se joace fix cu jucăria pe care o are Ingrid în mână, îi spunem să aștepte până termină Ingrid de jucat cu ea, iar același lucru i-l spunem și lui Ingrid, dacă vrea jucăria cu care se joacă Iris. Altfel, am risca să deteriorăm și mai tare relația dintre ele, și așa șubredă.

Da, are momente când o ia pe Ingrid în brațe și o strânge, dar o strânge atât de tare încât nu-mi dau seama dacă vrea să-i facă rău, o ia drept păpușa ei sau pur și simplu îi e foarte dragă. Și da, au momente când se prostesc împreună (astă seară se plimbau cu diverse haine pe cap, iar Iris zicea că s-au îmbrăcat în mirese; asta, după ce au dat de DVD-ul nostru de la nuntă și au văzut-o pe mireasa G. pe copertă). Mai au și momente când se pupă (de cele mai multe ori se pupă pe gură – intenționat fiindcă știu că G. le atrage atenția să nu o mai facă).

Ce mai face tăticul

Acum, că stă și Ingrid la grădiniță singură, încerc să găsesc ceva de făcut în timpul respectiv: m-am apucat de un ghid de conversație în limba germană, mi-am luat o carte în germană pe Kindle, ca să citesc (trebuie să lucrez la vocabular), iar în momentul în care Ingrid va sta până după prânz, plănuiesc să mă apuc de un sport.

Mi-ar plăcea înotul, mai ales că am găsit un ștrand în parcul de lângă noi care, pe lângă multele bazine pentru copii și adulți, are și unul de înot, olimpic; intrarea este 3 euro, așa că singurul lucru care m-ar împiedica ar fi temperatura de afară, până în luna octombrie, când se acoperă bazinul și se dă căldură. Dacă nu, mai am și alte opțiuni.

Probabil ca o refulare a subconștientului, am avut câteva săptămâni în care, ca să mă „relaxez/detașez” petreceam 1-2 ore pe zi jucându-mă un joc pe telefon (unul din motivele pentru care nu am mai scris de ceva vreme). Am renunțat când mi-am dat seama că e pierdere de timp și că pot să fac alte lucruri mult mai plăcute (ex. să vizionez un film) sau să petrec timp de calitate cu fetele.

Altfel, pot spune că mi-am format o oarecare rutină zilnică (așa cum ziceam la începuturi, ai nevoie de ea, ca să n-o iei razna):

• mă trezesc pe la 7:30-8:00, mâncăm micul dejun, le duc pe fete la grădiniță (cu bicicleta & remorca; doar dacă plouă, cu mașina);
• plec cu Ingrid de acolo pe la 11;
• adoarme pe drumul spre casă, o pun în pat când ajung acasă; după ce o pun în pat, rezolv ce mai e nevoie prin casă (pus/luat vase (de) la spălat, reparat/montat diverse, curățenie la pisici etc.) sau merg la cumpărături.
• pe la 12-12:30 mă pun și eu în pat cu Ingrid, ca să fiu în stare să petrec câteva ore după-amiază cu ele (mereu i-am zis lui G., cât a stat acasă cu Iris sau cu amândouă, să doarmă la prânz, nu să facă lucruri ce ar suporta amânare sau să se uite la TV – e foarte important să te odihnești, ca să nu clachezi psihic/emoțional).
• Când se trezește, mâncăm de prânz amândoi.
• În funcție de ora la care s-a trezit, dacă avem timp, mai ies cu ea pe afară, după care mergem să o luăm pe Iris de la grădiniță. Dacă nu, mergem direct la grădiniță .
• Pe la 4:00-4:30 după-amiază o luăm pe Iris de la grădiniță (cu bicicleta & remorca). Dacă vremea ține cu noi, mergem în parc. Dacă G. nu are prea mult de lucru, vine și ea pe la 6:00-6:30.
• Ne întoarcem acasă pe la 7:00-7:30, mâncăm de cină, iar cel târziu pe la 9 încercăm să le punem în pat, iar G. le citește povești
• După 9, mai pierd timpul pe facebook, whatsapp, citesc știri, mai fac un pic de curățenie prin bucătărie sau mă uit la un serial/film (am terminat La Casa de Papel, sezonul 4, săptămâna trecută).

Ah, și vineri seara merg la fotbal cu bunul prieten/samaritean Ovidiu și niște cunoscuți de-ai lui.

Am nevoie de cele câteva ore, seara, în care să-mi „relaxez creierul” și cred că orice părinte care crește copii are nevoie de timp pentru el. Îmi dau seama că G. nu are acest timp și că și ea ar avea nevoie, însă încercăm să mai recuperăm în weekend, când ne împărțim „sarcinile” legate de fete. Poate vom reuși chiar mai mult în vacanța care „bate la ușă”.

Cumva, în weekend încercăm să facem tot ce nu prea reușim în timpul săptămânii (mergem la ștrand, la zoo sau prin alte locuri și uneori facem și curățenie în casă). Cum ar zice G.,

Parcă duminica avem mai mult timp. Reușim să mergem și la ștrand sau la zoo, ieșim cu ele pe afară și facem și curățenie.

The post Săptămâna 27 (ziua 183), 6 luni appeared first on Jurnal de tătic.

Deja sunt 4 luni de când ne-am mutat. Lucrurile încep încet-încet să prindă contur: am rezolvat tot ce aveam de rezolvat cu mașina (înscris, înmatriculat, ITP, asigurare etc.), locuința (încă mai avem de luat lucruri, dar încercăm să ne limităm la un anumit buget lunar; altfel, avem strictul necesar), actele pentru alocația fetelor și…

Grădiniță pentru fete

Cea mai bună veste din această perioadă: am găsit grădiniță pentru fete Este din „lanțul” Kiwi (Kinder in Wien), cel cu cele mai multe grădinițe private din Viena. Deși se deschide una chiar la parterul blocului de lângă noi și am completat formularul de pre-înregistrare acum multă vreme, nu prea erau locuri disponibile (m-a sunat chiar acum câteva zile directoarea să mă întrebe dacă nu am vrea să le ducem la program scurt în primul an), G. a avut, acum vreo 2 săptămâni, ideea strălucită de a trimite e-mail-uri la toate grădinițele Kiwi din cartierul în care locuim (evident, era foarte important să fie cât mai aproape).

Așa că am trimis 3 e-mail-uri, iar la unul din ele mi-a răspuns directorul că suntem foarte norocoși (da, chiar suntem): în mod normal, locurile (chiar și la grădinițele private) se găsesc foarte greu și trebuie să te înregistrezi din timp (drept dovadă și telefonul pe care l-am primit cu propunerea de program scurt în primul an). Doar că aici se eliberează două locuri de la 1 iulie. Am preferat-o pe aceasta fiindcă, spre deosebire de cea de lângă bloc, grupele sunt deja formate, educatorii au deja vechime și lucrează de mult împreună, ceea ce le va ajuta pe fete să se acomodeze mai ușor.

Un singur lucru aș mai avea de adăugat, legat de grădiniță: Taxa întreagă nu e cu mult mai mare decât la o grădiniță Montessori bună, din București (undeva la 10-15% peste). Doar că, aici, statul subvenționează o mare parte din taxă (cu condiția să nu absenteze copilul/copiii mai mult de 3 săptămâni consecutive, excluzând cazurile de boală) și ajungem să plătim pentru amândouă cam cât plăteam pentru Iris în București (și nu era în Nordul orașului).

Altă veste bună: așa cum am promis, am luat pătuțul lui Iris și l-am și montat weekend-ul trecut (dacă nu ne urmăriți pe social media, puteți vedea poze mai jos):

https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=176097120625253&id=108410194060613

Am avut ceva de furcă la el, dar până la urmă am reușit. Marea provocare va fi să se acomodeze fetele, desigur. Deocamdată am încercat doar vreo 4-5 nopți și, de fiecare dată, au ajuns cu noi în pat pe parcursul nopții. săptămâna asta G. a avut mult de lucru, așa că și-a mutat din nou biroul la ele în cameră, iar ele au dormit cu noi în pat (nu avea sens să mutăm la loc fostul pătuț al lui Iris – acum al lui Ingrid – fiindcă le bulversam prea tare; și așa, am avut discuții pentru că nu am fost consistenți în încercarea de a le culca separat).

Sunt sigur că nu va fi deloc ușor, chiar dacă Iris e încântată de ideea de a dormi în camera ei, în patul ei. Știm că, din gelozie, nu va accepta să doarmă ea singură, iar Ingrid cu noi, așa că marea provocare este să reușim să o culcăm și pe Ingrid separat de noi. Din păcate, nu pare a fi un moment prea bun din cauză că au început să-i erupă cam mulți dinți în același timp (sau la intervale scurte de timp) și se trezește des noaptea.

Ingrid

Dacă acum o lună ziceam că se poate ridica cu ajutorul obiectelor, deja a început să se ridice singură și se folosește de obiecte ca să se miște. De orice obiect e destul de înalt și stabil cât să o țină, se folosește ca să meargă (cu condiția să și poată mișca obiectul, desigur). Altfel, ne cam rupe spatele amândurora când o ținem de mâini ca să meargă. Dar ieri și azi am reușit s-o convingem să meargă doar de o mână (îi era teamă înainte), ceea  ce sperăm să continue la fel. Încet-încet, devine hiperactivă ca sora ei – dacă se pune pe mers, nu se mai oprește.

Ca să o ajut să învețe să meargă corect și cu efort cât mai puțin, o las desculță la nisip, în parc, și o las să meargă așa; al doilea lucru pe care îl facem sunt exerciții fizice pentru mușschii abdominali: o țin cu picioarele întinse, sprijinite de abdomenul meu, iar mâinile le țin sub abdomenul ei; o împing ușor în față, iar ea trebuie să se ridice singură. Rareori reușim reprize de mai mult de 5 ridicări fiindcă se cam enervează.

Treptat, de vreo 2 săptămâni a trecut la doar două reprize de somn pe zi – nu mai doarme dimineața, ci doar la prânz și seara (un „power nap” seara). Da, mai are zile când doarme și dimineața – de obicei, când se trezește foarte devreme (pe la 7-7:30).

Un alt lucru îmbucurător este acela că pare să treacă de etapa „pipăitului cu gura” la pipăitul cu mâna, mai ales că începe să dezvolte și abilitatea de a apuca lucruri.

Însă cea mai mare provocare pe care o avem cu ea este să o dezobișnuim de suptul degetelor. O face când îi e somn, când se enervează, când plânge și vrea să se calmeze… Știu, sunt copii care sug suzeta (cum a fost Iris până pe la 2 ani), alții care sug degetul / degetele și e ceva normal.

Sunt două aspecte de care încercăm să ținem cont:

1.Dacă durează prea mult, există riscul de a avea probleme de dicție / vorbire.

2.Dacă o forțăm, e posibil să înlocuiască obiceiul cu un altul (cel puțin) la fel de dăunător)

Iris

Și Iris trece printr-o perioadă a schimbărilor, schimbări care, normal, aduc cu ele tot felul de crize cauzate de teama de noutate, de unele inconsecvențe de-ale noastre. Încercăm să-i oferim, totuși, afecțiune atunci când are astfel de momente (G. mai mult decât mine, eu sunt uneori prea epuizat psihic și o las să-și „facă numărul” fără a mă lăsa impresionat).

De când i-am zis că va merge la grădiniță, parcă a devenit mai ascultătoare, mai înțelegătoare și mai matură (e adevărat că ne mai și folosim de asta, punându-i întrebări de genul „crezi că la grădiniță îți vor permite să faci asta?”). Unde mai pui că, de fiecare dată când am fost la grădiniță (prima dată pentru discuțe, a doua oară pentru semnarea contractului), nu mai voia să plece de acolo…

Asta nu înseamnă că nu ne mai testează cu diverse prostii (se agață ca maimuța de scândura de la „acoperișul” patului, aruncă intenționat lucruri pe jos etc.).

Și în relația cu Ingrid, pare că s-a schimbat și o acceptă din ce în ce mai mult (mă aștept să devină mai prietenoasă cu ea după ce vor merge la grădiniță și nu se vor mai vedea decât câteva ore pe zi). Acum 2 săptămâni i-a și dat de mâncare. A fost, desigur, un moment foarte emoționant. Cel mai mult îi place, evident.să se prostească împreună: dacă Ingrid începe să țipe (în joacă), imediat începe și ea și. în scurt timp avem parte de un adevărat concert; dacă Ingrid își trage vreo pătură sau haină peste cap, în joacă, imediat o acompaniază.

Asta nu înseamnă că e totul „lapte și miere” între ele. Mai are momente când o lovește sau, dacă nu o face (știind că o certăm), se lovește singură, de nervi. De cele mai multe ori se întâmplă când Ingrid vrea să se joace (ați ghicit!) fix cu ceea ce se joacă ea. Când se întâmplă invers, i-am explicat lui Iris că poate să-i ia jucăria, dar trebuie să-i dea ceva la schimb. A înțeles după un timp, iar Ingrid pare să fie și ea de acord.

Altfel, pare să-i placă adrenalina cam la fel de mult ca tatălui ei, iar cățăratul este activitatea ei preferată. În schimb, mai nou are frică de tobogane mai înalte de 2 metri (se pare că teama o cuprinde când se uită în jos, nu în sus), îi plac puzzle-urile și, mai nou, și arta (să picteze / deseneze, să cânte la multiplele instrumente de jucărie pe care le avem prin casă), ceea ce mă bucură, mai ales în perspectiva acomodării la grădiniță.

Cât despre grădiniță, o dată la câteva zile îi tot amintesc că se va vorbi foarte mult în limba germană și nu trebuie să se sperie dacă nu înțelege fiindcă o va învăța repede.

Cea mai mare provocare a acestei perioade, pentru noi, este să le culcăm noaptea la o oră potrivită. Fiindcă G. termină treaba pe la 6 și nu reușim să ieșim seara mai repede de 6:30 (aș putea să ies eu cu ele mai devreme, dar îmi doresc să facem un obiei sănătos din a ieși seara împreună). Și, cum nu se întunecă mai repede de 8:30, nu prea o putem convinge pe Iris să vină acasă. Până mâncăm de cină, până le pregătim, ajungem să le punem în pat nu mai devreme de 10:30. Uneori ajung să adoarmă după 11 (până îi citește unul din noi povești lui Iris, până se mai prostesc ele prin pat…).

Cam atât pentru azi (iar am scris mult, dar știu sigur că mi-au mai scăpat lucruri :)). Ne așteptă o vacanță în țară (aducem și pisicile la întoarcere, ca să reîntregim familia – sper să ne mai recunoască după 4 luni), după care grădinița. Deci, numai lucruri bune

The post Săptămâna 18 (ziua 119) appeared first on Jurnal de tătic.

Iată că a mai trecut „o veșnicie” (o lună) – timpul trece din ce în ce mai repede – săptămânile parcă zboară… Începe săptămâna „de lucru” (pentru G., eu unul încerc să nu uit în ce zi a săptămânii suntem – nu de alta, dar și eu aștept weekend-ul ca să putem petrece mai mult timp în familie) și, după scurt timp, ne dăm seama că deja e weekend din nou. Ceea ce nu-i neapărat rău, nu?

A fost o perioadă destul de încărcată, dar suntem bucuroși că am reușit să mai „bifăm” din lucrurile de rezolvat (totuși, suntem undeva abia pe la jumătate, aș zice): am reușit să obținem formularul prin care fetele sunt scoase din sistemul de asigurare de stat din România (aveam nevoie de el pentru a le înscrie aici, pe asigurarea lui G.), G. a trimis e-mail către Casa de Asigurări de aici (totul se rezolvă prin e-mail și foarte rapid, nu trebuie să aștepți aproape o lună, cum am așteptat noi după formularul de la CASMB ), iar după câteva zile au venit cardurile de sănătate prin poștă.

De ce nu am renunțat și eu la asigurarea din România? vă veți întreba. Pentru că, deși m-ar fi putut lua și pe mine G. pe asigurarea ei din Austria, de la CASMB mi s-a spus că, dacă renunț la asigurare, pierd indemnizația. Să mulțumim, așadar, aparatului de stat din România, pentru bunăvoință, mărinimie și generozitate (sic). Nu contează cât ai cotizat la sistemul de sănătate, contează doar să cotizezi în continuare… Așa că o s-o țin dintr-o asigurare de călătorie în alta, pentru urgențe. Pentru alte probleme, se pare că va trebui să mă deplasez în țară.

Mai avem câte ceva de făcut pentru alocația de stat pentru copii și „Familienbonus” (deducere de impozit pentru familii), nu ar trebui să fie greu, acum că avem cardurile de sănătate ale fetelor. Mai rămâne doar să le găsim grădiniță. Ah. și să găsim un pediatru bun prin zonă.

De-ale casei

Ziceam rândul trecut că mai așteptăm patul și canapeaua. Ei bine, cu ajutorul neobositului și bunului nostru prieten Ovidiu, am reușit să le montăm, așa că mai rămâne să mai luăm diverse „nimicuri”. Dar acum putem spune că arată a „acasă” și ne simțim bine aici.

Mai ziceam că urmează să luăm și pătuț pentru Iris – cred că va fi primul lucru pe care îl vom cumpăra luna viitoare. momentan doarme tot în pătuțul pe care îl are de când ne-am mutat aici, iar Ingrid cu noi.

Distanțare socială, ziua nu-mai-știu

De vreo 2 săptămâni s-au deschis și locurile de joacă (da, suntem foarte bucuroși și ne distrăm pe cinste – vezi poză + video de mai jos), așa că îmi vine greu să folosesc termenul de „distanțare socială”. Da, în continuare le ținem departe de spațiile închise, dar în afară de magazine, nu cred că le-am fi luat pe altundeva cu noi. Și, sincer să fiu, cred că e mai bine că nu intră în magazine, chiar și dacă nu am fi avut pandemia actuală.

https://www.instagram.com/p/CALGlHrl10z/

https://www.facebook.com/108410194060613/videos/549377412619563

Încercăm să evităm locurile de joacă în weekend (când e mega-aglomerat, chiar dacă, teoretic, ar trebui să se respecte distanța „standard” de 1,5m), iar în timpul săptămânii, după ce le pun în leagăn, folosim dezinfectant înainte de mâncare (snacks-uri precum pufuleți sau rondele de orez expandat / porumb sau banane). Pe Ingrid oricum o dau cu dezinfectant pe mâini după ce se dă în leagăn fiindcă e mereu cu degetele în gură (nu a vrut suzetă, i-au plăcut mai mult degetele – încercăm să o scăpăm de obicei, dar nu o forțăm).

Altfel, încercăm să ne plimbăm pe Canalul din fața blocului, în parcul Prater din zonă (se pare că e printre cele mai mari din Europa, cu o suprafață de 600 de hectare) sau cu bicicletele. Ah da, am „sacrificat” pătuțul lui Iris pentru „șareta” (noi o numim „trăsură”) de bicicletă. Am ieșit pentru prima dată duminica trecută, am ajuns până pe Donauinsel și înapoi (10 km dus, 10 întors) fără incidente. Evident, exclusiv pe piste de biciclete – singura zonă în care am mers pe lângă mașini a fost o străduță de vreo 50m, prin apropiere de noi, unde nu au avut cum altfel să poziționeze pista de biciclete).

Ingrid

În continuare, progresele sunt spectaculoase. Deja se poate ridica cu ajutorul oricărui obiect, folosind-și mușchii picioarelor (dacă vă aduceți aminte, vă ziceam acum câteva săptămâni că se trăgea de diverse obiecte și cădea pe spate), merge de-a latul pe marginea canapelei, iar acum vreo 2 săptămâni, când eram toți în camera „birou”, a stat vreo câteva secunde în picioare singură. A fost un moment foarte frumos și ne-am bucurat tare mult. La Iris am ratat astfel de momente, am fost acolo doar când a făcut primii pași singură. E incredibil cât de mult evoluează copiii într-un timp atât de scurt, la vârsta asta…

Altfel, a început să silabisească și se pare că îi place să repete după noi „hopa!” mai zicea ea un „pa-pa” (sau „ba-ba”?), iar într-o zi mi s-a părut că a încercat să repete „daddy”, după mine. Da, o să vorbim tot în engleză fiindcă altfel mi-e prea greu să trec de la o limbă la alta atunci când vorbesc cu ele și, în plus, cred că aș confuza-o pe Iris.

Iris

Iris a trecut de faza de drama queen, e deja la stadiul de actriță – se smiorcăie (și uneori chiar plânge) parcă la comandă. Din senin, o auzi că începe să urle, iar după câteva secunde, dacă vede că nu o bagi în seamă sau că te-ai prins că se preface, se oprește brusc și zâmbește ștrengar.

Nu știu dacă intră în vreo fază de regresie a somnului sau pur și simplu are prea multă energie (mama îmi zicea că nici eu nu dormeam după prânz, la grădiniță, și am și eu ceva amintiri de pe la 4-5 ani, că nu-mi ardea deloc de somn), dar săptămâna asta cred că a dormit doar în 2 zile de prânz (somnul ei „normal” de 2-3 ore). Nu care cumva să vă imaginați că recuperează noaptea… se culcă pe la 11, iar dimineața e în picioare pe la 8 (azi a fost o excepție și s-a trezit pe la 9).

E posibil să aibă prea multă energie, dar totuși mergem (aproape) zilnic în parc, se dă pe tiroliene, pe leagăne, se joacă în nisip… stăm vreo 2 ore de fiecare dată. Aș putea încerca să stăm mai mult, dar asta ar însemna ca pe la 10 să fim deja ieșiți din casă, astfel încât să nu stăm mai mult de ora 13… Iar când va veni căldura verii, trebuie să mă gândesc de pe acum ce vom face.

Cu Ingrid, în continuare alternează momentele de tandrețe (sunt cele mai frumoase momente, de departe) cu cele în care o lovește (uneori chiar fără motiv). Partea bună e că se comportă așa doar cu ea: azi ne-am întâlnit cu un grup de oameni în care erau și copii – un băiețel cu aproximativ 1 an mai mare ca ea se juca cu un excavator. A lăsat-o și pe ea să se joace, iar ea, timidă, mai mult îl atingea – nu a sărit să i-l ia din mână și nici nu a urlat că vrea ea să se joace.

În schimb, la un moment dat a dispărut (o face tot mai des în ultima vreme) de lângă noi. Am urmărit-o ca să văd până unde merge singură și am fost surprins să văd că, după câteva sute de metri, ea încă mai voia să meargă singură. Am încercat să-i explic ce se întâmplă dacă dispare și nu ne mai vede, dar am dubii că a înțeles. Probabil va trebui să insist fiindcă pare a fi iar una din fazele în care ne testează.

Tăticul

Se pare că G. nu e obligată (ba chiar dimpotrivă) să se întoarcă la birou, așa că mă bazez în continuare pe ajutorul ei, în special la prânz, când mâncăm cu toții, iar ea o hrănește și pe Ingrid, sau când trebuie să merg la cumpărături, iar ea stă în casă cu fetele.

Altfel, în ultima vreme am încercat să-mi fac timp noaptea (după ce se culcă fetele și termin de strâns de prin bucătărie/living) să mă uit la câte un episod din documentarul de pe Netflix despre Michale Jordan, unul din idolii copilăriei mele (motiv pentru care nu am mai scris în ultimele 2 săptămâni) și să mai ascult niște muzică. Voiam să scriu pe blog-ul personal ceva, dar am cam lăsat-o în aer…

Cam atât pentru azi. Dacă ați avut răbdare să citiți tot, nu pot decât să mă bucur. Recunosc, îmi place să scriu, dar uneori mă cam las dus de val și exagerez cu lungimea textelor.

The post Săptămâna 13 (ziua 89) appeared first on Jurnal de tătic.

Ne-am mutat (în sfârșit)

Ne-am mutat deja de vreo 2 săptămâni (la scurt timp după nota anterioară din jurnal). Am mutat mare parte din lucruri – începe să arate a casă „normală” – dar tot mai avem câțiva saci de haine nedesfăcuți (zilele trecute am scăpat și de ultimele 2 cutii, cu cărți de-ale fetelor, după ce am montat biblioteca de lemn. Am montat și tricicleta lui Iris (de ceva vreme tot aștept să o scot pe afară – până să plecăm din România, înca nu ajungea calumea cu picioarele la pedale, acum deja ar trebui să poată pedala singură) și am cam eliberat holul.

Obiectivul este să le culcăm pe fete în camera lor, iar noi în dormitorul nostru. Momentan avem doar salteaua de pat (bine că am reușit s-o luăm de la Ikea, în penultima zi dinainte de închidere), iar lângă ea, pătuțul în care a dormit Iris și cât am stat la prieteni. G. are „trasată sarcina” de a-i arăta niște paturi lui Iris, ca să-și aleagă ce i-ar plăcea și, când ajunge pătuțul, le mutăm in camera lor.

Nu e ușor să dormim 4 într-o cameră (dintre care 3 în pat – noroc că am prevăzut și ne-am luat o saltea de 180 cm lățime). Am avut și două nopți în care am dormit toți 4 (Iris avea coșmaruri sau pur și simplu avea o nevoie stringentă de afecțiune). Am încăput, însă n-aș putea spune că e confortabil.

Desigur cămai sunt multe altele de luat (în București am locuit peste 7 ani în același apartament, timp în care l-am mobilat și utilat în permenanță) – încercăm să le prioritizăm, bineînțeles, și să le cumpărăm în timp, ca să ne încadrăm în bugetul lunar.

Distanțare socială, ziua 29

Cel mai mult ne-a ajutat mutarea în apartamentul nostru faptul că suntem lângă canalul Dunării, unde există un traseu de bicicelete (parte din Eurovelo, se pare) și un fel de potecă pe marginea râului, unde le pot plimba pe fete (din fericire, plimbările în aer liber sunt încă permise aici).

De cele mai multe ori, Iris e în cărucior și Ingrid în sistem. De 2-3 ori, Iris a vrut să meargă pe jos sau să se dea cu trotineta (evident, n-a reușit să parcurgă o distanță prea mare, fiind la început). În final, ajunge să stea în picioare pe „pragul” căruciorului. Cam ca în imaginea de mai jos.

https://www.facebook.com/108410194060613/photos/a.119914216243544/144173503817615/?type=3&theater

Zilele trecute m-a testat de vreo 2 ori… Am întrebat-o cine merge în cărucior la plimbare, a zis că ea; am luat-o pe Ingrid în sistem (nu e deloc ușor, mai ales când e somnoroasă și se enervează), i-am zis să se pună în cărcuior, după care îmi zicea, senină, că ea vrea să meargă cu trotineta. Firește, i-am zis că am stabilit deja că ea merge în cărucior și că, dacă vrea să ne plimbăm pe marginea râului, nu se poate decât în cărucior. A acceptat de fiecare dată (eram pregătit să apelez și la planul B, cu opțiunea 1: vii în cărucior sau opțiunea 2: stai în casă).

Ne omoară faptul că nu putem merge la locurile de joacă (Iris e în lumea ei acolo – nu doar că îi place să se dea pe toate nebuniile, dar mai și socializa, măcar din priviri, cu alți copii), dar, în același timp, mă gândesc că, în România, părinții nu au șansa de a ieși cu copiii la plimbare, așa cum avem noi aici. Va veni și momentul în care se vor deschide locurile de joacă.

Dacă nu, cea mai la îndemână variantă ar fi să pun la punct bicicletele (de adulți), să iau o „șaretă” pentru (2) copii și să bag ture pe traseul EuroVelo care trece pe Canalul Dunării, pe lângă noi. Cu ocazia asta, mai fac și eu sport și mă mai relaxez.

Cum mai evoluează fetele

Iris

A avut vreo două săptămâni de crize, a fost o perioadă destul de tensionată (azi a fost mai bine). Am pus-o pe seama geloziei, dar cred că e vorba (și) de lipsa de socializare cu copii. De câte ori ieșim la plimbare și vede un copil, vrea să ne oprim, îl analizează și parcă ar vrea să se apropie de el.

Marele progres, în ceea ce o privește, este că nu a mai căzut prin casă alergând sau mergând nu râdeți, se întâmpla destul de des (cam zilnic sau chiar de mai multe ori pe zi) – ori de câte ori îi ziceam să fie atentă pe unde merge, să „caște ochii”, să nu mai alerge de bezmetică, reușea cumva să se împiedice de ceva și să ia câte o trântă.

I-am pus pe balcon un covor sintetic (ideea lui G.), ca să să mai joace acolo cu jucăriile de plastic și pietricele în “timpii morți” (când nu suntem la plimbare, nu mănâncă sau nu e la somn).
Ieri a „preparat” niște orez, astăzi supă, într-o oală de-a ei micuță, cu pietricele.

Apropos de trotinetă (de care vorbeam mai sus), a primit de la „iepuraș” (am sărbătorit și după calendarul catolic, fiind zi liberă luni) o cască de protecție, de care e nedespărțită – o poartă și prin casă, când se dă cu tricicleta din lemn, fără pedale.

Și o relatare amuzantă cu Iris: sămbătă, G. era la duș, iar Iris își tot făcea de lucru prin baie. La un moment dat, a adus mopul ei (are un mop de jucărie) ca să șteargă pe jos, a plecat cu el și a lăsat ușa deschisă la baie. G. a urlat după ea să închidă ușa. S-a întors, a intrat în baie, a închis ușa și a întrebat-o cu seninătate:

-e bine, boss?

Ingrid

Evoluţia ei este spectaculoasă. Dacă acum vreo 3 săptămâni stătea în picioare, în pătuţ, doar ridicată, de vreo 2 săptămâni se ridică singură de ce apucă, iar cam de o săptămână reuşeşte să cadă în fund (a căzut de câteva ori şi pe spate, pe parchet-5 secunde dacă nu eram atenţi, se urca repede pe ceva şi auzeam doar bubuitura căderii). În direcţia asta, pare să evolueze mai rapid decât Iris-o ajută faptul că e mai scundă (Iris a fost mereu peste media de înălţime şi sub media de greutate a vârstei ei).

Deja merge cu ajutorul unei mese de activităţi (mult spus – e o măsuță de plastic, cu câteva butoane și cântecele în germană – cadou primit de Iris la o vârsta prea înaintată – nu prea s-a jucat cu ea) sau al unui antepremergător (în care a trebuit să pun un bidon de miere pentru stabilitate fiindcă se înclina pe spate de fiecare dată când Ingrid încerca să se ridice de el și a și căzut de vreo 2 ori peste ea).

Odată cu evoluția spectaculoasă și (credem noi), în același timp cu creșterea dinților, au venit și problemele cu somnul. În ultima săptămână pare că a trecut de la 3 reprize de somn pe zi, la două (dormea dimineața pe la 9-10, la prânz și seara, pe la 6 – dimineața și seara, maxim câte o jumătate de oră). Acum îmi dau seama, totuși, că se apropie de 44 de săptămâni, a doua fază de regresie a somnului (conform cărții Wonder Weeks – recomand oricărui viitor sau proaspăt părinte, care vorbește de 3 faze – săptămâna 14, săptămâna 44 și săptămâna 74 ).

Ce mai face tăticul

Încerc să mă pregătesc mental pentru momentul când G va merge din nou la birou (peste vreo 2 săptămâni, cel mai probabil). N-o să mai fie nimeni prin preajmă care să mă ajute, care să stea cu Ingrid / amândouă atunci când mănânc sau am vreo necesitate.

Altfel, aștept momentul în care Iris va merge din nou la grădiniță. Nu pentru că nu mai fac față sau că nu îmi place să petrec timpul cu ea, ci pentru că simt că nu o pot ajuta să progreseze mental – sunt prea ocupat cu rutina zilnică a ambelor (mâncat, schimbat, îmbrăcat, ieșit la plimbare, mâncat iar, dormit) și să am grijă să nu pățească Ingrid ceva cu escaladările ei încât nu mai am (de cele mai multe ori) timpul și nici energia necesare ca să facem împreună activități de stimulare mentală. La grădiniță e cu totul altceva – am văzut progresul extraordinar cât a fost la grădiniță, în București (grădinița Kindi, cu niște doamne educatoare nemaipomenite)

Altfel, îi citesc povești (cele mai multe, traduse pe loc din română, chiar dacă are și în engleză), ne hârjonim, ne zbenguim, mai facem mișcare împreună și încercăm să ne amuzăm cât putem.

Am mai trecut prin asta (singur, cu ele acasă) înainte de “lockdown”, doar că atunci aveam locul de joacă la îndemână. Acum, pare că singura opţiune rămâne cea cu bicicleta şi atașul.

Vă țin la curent.

The post Săptămâna 8 (ziua 57) appeared first on Jurnal de tătic.

Lunea trecută am ieșit ultima dată cu Iris la locul de joacă – credeam că doar locurile de joacă mari (din parcuri, mall-uri etc.) sunt închise, însă m-am trezit cu un domn care părea a fi de la o organizație a statului, ținându-mi morală despre cât e de periculos și că trebuie să colaborăm împotriva virusului (între noi fie vorba, chiar dacă lumea a respectat recomandările și a stat în casă in această perioadă, numărul cazurilor a crescut substanțial și continuă să crească).

Așadar, de 7 zile stăm în casă și facem tot posibilul să nu ne plictisim. Avem noroc că mai ieșim la plimbare dimineața și/sau seara cu prietenul Ovidiu și câinele lui, cât să n-o luăm razna în casă (Iris fiind obișnuită să ieșim zilnic pe afară, la locul de joacă). Iris a înțeles mai repede și mai ușor decât mă așteptam faptul că nu mai putem merge la locul de joacă și că nu are voie să atingă obiecte din afara casei (când ieșim la plimbare) din cauza virusului.

În afara orelor de somn și de mâncare încercăm să găsim tot felul de activități care s-o țină ocupată. Încă nu am pus-o la desene animate, la TV (la telefon sigur nu se va întâmpla), dar câteodată se mai uită „cu băieții” la emisiuni cu mașini sau documentarul despre Formula 1, de pe Netflix.

Nefiind obișnuită cu televizorul, se plictisește destul de repede, așa că o mai pun să facă abdomene la mine în brațe, mai dansăm împreună, mai face gimnastică (azi aproape s-a rostogolit singură peste cap), ne mai jucăm „cucu-bau” cu pilota de pe pat, ne mai prostim (o gâdil, o las să se cațere pe mine etc.) și se face seară, moment în care o „preia” G. și îi oferă afecțiunea de care are nevoie de la mama ei.

În schimb, a devenit destul de greu pentru G. să lucreze de acasă, dat fiind faptul că Iris o vede toată ziua prin preajmă și se smiorcăie întruna, în special în prima parte a zilei (între momentul întoarcerii de la plimbare și somnul de prânz). A înțeles destul de repede că mama lucrează, chiar dacă este acasă, însă nu întotdeauna ține cont de asta.

Altfel, așa cum preonizam, ne ajută faptul că G. este acasă fiindcă poate găti și în timpul zilei (doar că Iris profită de acest lucru și cere atenție, ceea ce de multe ori o încurcă) și e acolo atunci când eu nu pot să le supervizez pe fete fiindcă sunt ocupat cu treburi casnice.

Vestea cea mai bună e că Ingrid face pași mari, și la propriu și la figurat: de vreo săptămână a început să stea în picioare fără ajutor (dar avea nevoie de ajutor ca să se ridice), iar azi s-a ridicat singură de 2 ori în picioare. Desigur, nu poate sta prea mult și are tot felul de mișcări necontrolate, dar este super-entuziasmată și se bucură de fiecar dată. Abia așteptăm momentul în care va începe să meargă, împreună cu sora ei mai mare.

A început să și silabisească tot felul de lucruri și pare că încearcă să ne tot spună câte ceva. în sistem nu-i mai place să stea decât dacă îi este somn; altfel, preferă căruciorul fiindcă vrea să vadă cât mai mult lumea din jur. Ar putea sta ore întregi în el…

Ne mutăm (din nou)

Vineri am primit cheile de la apartamentul închiriat, așa că tot weekend-ul am fost pe acolo. Cu ajutorul neprețuit al lui Ovidiu am reușit să aducem din lucruri (jucării de-ale fetelor, în mare parte) montăm un dulap imens (pentru hainele noastre), comodele luate pentru hainele fetelor și mașina de spălat haine (am pus câteva poze și pe facebook).

Duminică ne-am dat seama că am uitat să luăm de la Ikea birou de lucru (pentru G.) și masă de bucătărie. Azi (luni) le-am comandat online, însă livrarea se face abia vinerea viitoare… Până atunci, facem tot posibilul să mutăm toate lucrurile și să le aranjăm cât de cât. Urmează să punem cadrul de pat în dormitorul nostru și o canapea în living (din păcate, încă nu știm când vom intra în posesia lor).

The post Săptămâna 6 (ziua 35) appeared first on Jurnal de tătic.

[Titlul inițial era „ziua 23” – între timp a devenit ziua 27]

Nu-mi dau seama când a trecut aproape o lună – am senzația că suntem aici de doar o săptămână. Ne-a consumat atât de mult timp (și energie) căutatul de apartament (proces finalizat acum câteva zile) încât nu sesizez când a mai trecut o săptămână.

Vă pot spune că lucrurile merg în aceeași direcție bună ca până acum – Iris devine tot mai independentă și încrezătoare, a început să se joace tot mai mult cu Ingrid (singura problema e că, deși o vede ca pe sora ei, are impresia că este un fel de păpușă și are tendința să se comporte ca atare), iar sora ei a început să vorbească (în silabe) și deja se cam poate ridica, de pe burtă, în mâini și picioare („patru labe”). Așteptăm și momentul în care se va ridica singură în picioare.

Vineri și sâmbătă am bătut magazinele de mobilă și decorațiuni, ca să le avem pregătite pentru mutare (aici e totul închis duminica, iar de luni, 16 martie, se închid toate magazinele non-alimentare pentru o perioadă de 1 până la 3 săptămâni). Vineri, prin Ikea, a fost o adevărată provocare cu Iris – a trebuit să cerceteze toate încăperile amenajate, să deschidă toate sertarele, să sară în toate paturile pentru ca apoi să umble desculță prin magazin etc. Ingrid era și ea cam agitată fiindcă nu prea mâncase mâncare solidă de pe la ora 15, deci a fost destul de intens. Au închis magazinul după ce am ieșit noi cu cele 4 cărucioare…

Sâmbătă a fost mai lejer fiindcă ambele și-au făcut somnul de prânz (Iris în cărucior, iar Ingrid în sistem la mama ei) și au mâncat. Am plecat de acasă pe la 11, fetele s-au întors pe la 18 (noi, băieții, mai târziu fiindcă am mai avut de dus mobilier, mașină de spălat și aspirator la depozitul prietenului nostru, unde avem și toate lucrurile trimise în saci + cutii, din România.

Așteptăm cu nerăbdare să le ducem pe toate la noua locuință, ca să aibă și fetele cu ce să se joace (momentan avem doar o cutie cu jucării) și să putem ieși cu tricicleta / trotineta pe afară (și bicicleta + „remorcă” de copii, după ce îmi pun la punct bicicleta și găsesc o „remorcă” la mâna a doua).

Cât despre Covid-19, nu pot spune că pe mine unul m-a afectat prea tare. Oricum, rutina noastră zilnică se învârtea mai mult în jurul blocului (e bine că am finalizat cu căutarea apartamentului și nu suntem nevoiți să mai circulăm cu metroul). În schimb, o să ne ajute faptul că G. va lucra de acasă în perioada următoare fiindcă poate prepara mâncarea în timpul zilei (până acum o făcea noaptea, după ce se culcau fetele sau dimineața foarte devreme) și e prezentă dacă am nevoie de ajutor.

În schimb, mă aștept ca Iris să devină din nou smiorcăită, având-o pe mama ei prin preajmă, și să o cam încurce la „home office”. Altfel, planul este să ne urmăm rutina zilnică (poate mult spus „rutină”, dar despre rutină și necesitatea ei o să scriu mai pe larg în următorul articol) – trezit dimineața, mers la joacă, mâncat prânz, somn de după-amiază și un pic de joacă după, dacă nu se întunecă afară. Trebuie să fim atenți și cu locul de joacă, desigur, fiindcă vorba umblă că nu prea sunt permise formările de grupuri de peste 10 persoane într-un anumit loc.

Ne-a afectat, în schimb, planul cu aducerea celor 2 pisici în Austria – aveam zbor spre București cumpărat pentru marți, urmând să cumpăr bilet pentru miercuri, cu tot cu pisici, însă azi-dimineață, când am vrut să fac check-in online, am văzut că s-a anulat zborul. Din fericire, am reușit să rezolvăm să mai treacă cineva pe la ele până se deblochează situația cu transportul aerian (cât mai repede, sper).

Să ne auzim sănătoși!

p.s. pentru „conținut vizual” (dacă vă plictisesc cu prea mult scris), ne puteți urmări și pe Facebook sau Instagram.

The post Săptămâna 4 (ziua 27) appeared first on Jurnal de tătic.

Din același motiv am întârziat și la vizionarea primului apartament – oricât am încercat să sincronizez masa lor de prânz (primul fel) cu plecarea de acasă, tot am întârziat 15 minute (e adevărat, am așteptat mai mult decât de obicei și la metrou). Se pare că Iris e încă prea mică pentru a înțelege noțiunea timpului (peste o oră, peste 15 minute, mâine etc.), însă e îmbucurător că, de cele mai multe ori, înțelege când îi spun că trebui să ne grăbim.

Un alt motiv de bucurie este faptul că a devenit mai independentă – e capabilă să stea mai mult timp singură și să-și găsească o ocupație (colorat, puzzle-uri, diverse jucării etc.) – și își dorește să fie din ce în ce mai mult: urcă și coboară dealurile (de 1 – 1,5m înălțime) de la locul de joacă din spatele blocului, scările de pe acolo etc.

Mai nou, a dezvoltat și o pasiune nebună pentru puzzle-uri: are o carte cu povestea celor 3 purceluși, cu desene și puzzle-uri de câte 6 bucăți la fiecare filă și mai are un puzzle cu Peppa Pig (cea mai bună prietenă, după Minnie) de vreo 30 bucăți pe care îl facem împreună (din ce în ce mai mult singură) de 2 ori pe zi.

Apropos de puzzle, am observat cu ochii mei ce diferită e logica celor mici de a noastră – dacă noi căutăm colțurile, apoi marginile și apoi restul, ea caută să facă elementele (personajele, peisajul etc.), iar apoi să le unească. Este, zic eu, important să o las să-și urmeze propria logică.

Poate cel mai mare progres este acela că a început să-i placă să se joace împreună cu Ingrid (i-a luat o vreme) – se dau împreună în balansoar, se zbenguie în pătuțul lui Iris, ne jucăm „cucu-bau” cu pilota de pe pat…

Marea noastră problemă este că nu ia în considerare avertismentele: dacă îi spun „fii atentă la…”, „vezi să nu…”, peste 1 minut face fix ce am avertizat-o să nu facă. Uneori ridic tonul la ea (îmi dau seama că greșesc și îi cer scuze sau o iau în brațe) și realizez că nu o face intenționat. Poate problema vine și din comunicarea noastră mai grea datorată încăpățânării mele de a vorbi doar în engleză. Va fi greu în continuare (vocabularul ei în engleză este, evident, mai redus decât cel în română), dar ar fi absurd să renunț după 2 ani.

Ingrid e mai bine decât ne așteptam – în afara zilei de luni, a fost alăptată doar dimineața și seara. Mănâncă bine (mâncare gătită, în general), e pofticioasă, deci din punctul ăsta de vedere, lucrurile stau foarte bine. Este foarte jovială și sociabilă (în antiteză cu sora ei, la vârsta asta), însă începe să plângă dacă eu sau G. dispărem din câmpul ei vizual (a intrat în etapa în care crede că plecăm de tot dacă nu ne mai vede, dar va trece și peste asta).

Eu sunt bine (în caz că erați curioși), am început să mă obișnuiesc cu noul stil de viață. Am descoperit ce înseamnă să nu mai știi în ce dată sau zi a săptămânii suntem. Încerc să dorm după-amiaza cu fetele (atunci când se sincronizează), ca să nu devin prea irascibil. Îmi lipsesc meciurile de fotbal la TV, recunosc (chiar dacă nu eram neapărat un microbist înfocat), dar compensez cu bucuria de a observa evoluția fetelor zi de zi.

Ne-am înregistrat ca rezidenți (Meldezettel – a durat 10 minute și nici nu a fost nevoie de rpezența noastră), urmează să ne facem și rezidența permanentă astfel încât să beneficiem de alocația de stat de aici și alte beneficii pentru familii (voi dedica un articol întregului proces).

The post Săptămâna 1 (ziua 7) appeared first on Jurnal de tătic.

Dimineață am ieșit la un loc de joacă aflat (spre norocul meu) la nici 50m de blocul unde locuiesc prietenii noștri (la care locuim și noi temporar, prin bunăvoința lor). Am scos și cățeaua prietenilor, ceea ce nu m-a ajutat prea mult, dat fiind faptul că nu le este permis câinilor accesul în preajma locurilor de joacă pentru copii (firesc, aș zice – există posibilitatea ca ei să-și facă nevoile pe acolo, iar copiii să pună mâna sau chiar să bage în gură) – am fost nevoit s-o urmăresc pe Iris de la distanță, cu Iris în sistem (avem un sistem de „babywearing” de la Lennylamb, luat de când avea Iris vreo 3-4 luni – a ținut foarte bine și e foarte confortabil, singura mea problemă e că am dureri în zona lombară dacă îl port prea mult timp ).

Pe la 12 am ajuns cu ele în casă, am mâncat toți 3 de prânz (evident, a rămas dezastru în urma noastră) și deja îmi făceam planuri să mă întâlnesc cu un fost coleg de muncă – Iris făcându-și somnul de prânz în cărucior, iar Ingrid în sistem – urmând ca apoi să mergem la G. ca s-o alăpteze (azi am aflat și noi că există o lege în Austria care obligă angajatorul să-ți ofere o pauză de alăptare și să-ți pună la dispoziție un spațiu pentru asta – tare, nu?).

Din prima zi am văzut cu ochii mei că nu poți programa nimic cu 2 copii mic… După ce au mâncat de prânz, i-am zis lui Iris că mergem să ne vedem cu cineva, iar apoi mergem la mami. Nu a vrut să se schimbe, după care a zis că vrea la toaletă („do poo poo”). Nu am crezut-o fiindcă o schimbasem de același lucru cu jumătate de oră înainte, dar am zis să-i fac hatârul și am dus-o la baie – avea dreptate. Apoi, inițial a zis că ea vrea să doarmă în pătuțul ei, după care s-a razgândit și a început să urle că vrea la mami. I-am explicat că e prea târziu să mergem la mami și mergem după ce ne trezim. Evident, a început să urle și să plângă. I-am zis că poate să doarmă în pat cu mine și Ingrid (Ingrid începuse și ea să plângă de somn) sau să doarmă în pătuțul ei (i-am oferit alternative), dar nu a funcționat.

Într-un final, pe la 2:30, după o sesiune de plâns în hohote, am reușit să ne pregătim de ieșit afară. Ingrid aproape că a adormit imediat ce am pus-o în sistem, iar Iris a adormit în cărucior în momentul în care am ieșit din scara blocului. Desigur că, între timp, amânasem întâlnirea cu Gabriel pentru mâine…

Am ajuns pe la 3 la locul unde lucrează G., ne-am mai plimbat pe acolo (a zis că termină pe la 3:30-4:00, fiind prima zi de muncă). Ne-am întâlnit cu ea, am mers într-un centru comercial din apropiere ca s-o alăpteze pe Ingrid, dar șmechera era mai atrasă de brioșe și prăjiturile pe care le mâncam noi. Pe Iris a trebuit s-o schimbăm din nou, de data asta într-o încăpere foarte frumos aranjată și amenajată pentru schimbat copilul + alăptat. Au urmat 2 reprize de cumpărături (produse de îngrijire de la dm – prețurile la produsele marcă proprie sunt cam aceleași ca în România) – și mâncare de la un supermarket).

Pe la 8 seara am ajuns și noi acasă… am schimbat-o pe Ingrid și i-am dat antibioticul (povestea, mai pe larg, într-un alt episod), am mai pus ce era de pus prin frigider, am scos cățeaua (a.k.a. Scrofi) la plimbare, ne-am întors, am mâncat ceva de cină, am ajutat-o pe G. să prepare o supă pentru zilele următoare și cam așa s-a făcut ora 11.

14 ore de din prima zi de „muncă” cu fetele. Acum am înțeles de ce se spune că „job-ul” de mamă face cât alte două la un loc – nu doar prin prisma consumului de energie, ci și datorită „orelor suplimentare”.

Mâine avem întâlnire cu Gabi și un drum până la Ikea, spre seară (după ce termină G.)

The post Ziua 1 appeared first on Jurnal de tătic.