Primul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la perioada petrecută cu fetele este acela că Ingrid avea 7 luni atunci când am „preluat-o”, iar acum (când am început să scriu textul) are deja 2 ani și 2 luni… De la mersul de-a bușilea la alergat prin parc, vorbit (încă încercăm să descifrăm ce limbă vorbește cu noi, din cele 3 pe care le aude în jurul ei), uneori cântat, afecțiune (partea mea preferată, desigur – în ultima vreme îi place să-și încolăcească brațele în jurul gâtului meu și să mă pupe; evident că mă topesc de fericire când face asta), cățărat prin parc, dat pe toate tirolienele… Aș zice că i-au fost create toate condițiile pentru a crește independentă (nu doar de mine, ci și de educatorii de la grădiniță).

Dar apoi mă uit la Iris (4 ani recent împliniți) și-mi dau seama cât de mult a crescut (știe să vorbească în engleză cu mine, în germană cu Ingrid și în română cu G., se dă singură pe bicicletă cu pedale, nu-i mai e frică de niciun tobogan etc.). Totodată, mă gândesc cât de mult efort am depus în perioada asta ca s-o fac să se acomodeze și să devină mai independentă (spre deosebire de Ingrid, ea e o fire mai sensibilă, introvertită și caută deseori afecțiune; în același timp, este mult mai docilă și înțelegătoare decât sora ei).

E adevărat, ei i-a fost mult mai greu fiindcă avea deja 2 ani și jumătate când ne-am mutat aici, iar vocabularul ei era în proprție de 90% format din cuvinte în limba română. Am avut inspirația de a vorbi cu ea engleza de mică, iar asta a ajutat-o să se înțeleagă cu educatoarele de la grupă. Încă este mai atașată de mama, dar (spre deosebire de acum un an și jumătate), nu o mai caută doar pe ea când are nevoie de afecțiune.

Cum m-am descurcat într-un an și 8 luni?

Una peste alta, sunt foarte fericit că am reușit ceea ce era mai important, și anume să le ofer afecțiune atunci când au avut nevoie și să le dau curaj atunci când le-a fost frică. Cu alte cuvinte, am făcut ceea ce (cred că) trebuia ca să devină două ființe independente și cu încredere de sine.

Puteam face mai mult? Categoric – aș fi putut să le duc la un sport, la ceva lecții de instrumente muzicale etc. Am preferat să-mi „fac viața ușoară” și am petrecut aproape toate după-amiezele în parc, la diverse locuri de joacă.

Puteam face mai bine? Foarte probabil. Aș fi putut să petrec mai mult timp cu ele (deși poate că le-a ajutat mai mult timpul în plus petrecut la grădiniță, ca să socializeze cu alți copii sau cu educatorii), aș fi putut să fac și alte activități în afară de mers la joacă în parc, aș fi putut să fiu mai îngăduitor cu ele…

Rămâne cea mai mare provocare a vieții mele, dar și cea mai frumoasă perioadă. Am trăit multe momente de mândrie, de fericire, de suferință alături de ele, toate frumoase în felul lor. Amintirile îmi vor rămâne mereu și abia aștept să crească mai mari ca să le povestesc și lor cum am petrecut această perioadă împreună.

Am avut, desigur, și momente în care simțeam că mă plictisesc, că aș vrea să fac altceva. Dar, de fiecare dată când îmi veneau aceste gânduri îmi ziceam că o să-mi fie dor de momentele respective. Și iată că, după o lună și jumătate de muncă, deja simt dorul.

Și, ca să rezum într-o singură frază, a fost o perioadă care m-a ajutat să trec de la a avea oarecare temeri / rețineri în a sta singur cu fetele, la a mi se părea ceva cât se poate de obișnuit.

Cât de greu a fost?

Primele luni au fost foarte grele: plimbări cu Iris în cărucior și Ingrid în sistem, mers până în parc ca se joace Iris, apoi venit înapoi acasă ca să mâncăm de prânz, citit povești la culcare (evident, adormeam și eu odată cu ele).

Apoi a urmat perioada de acomodare la grădiniță, care m-a consumat teribil fiindcă la Ingrid a durat vreo două luni până să o pot lăsa singură o zi întreagă, iar Iris avea mari probleme de comunicare (și, implicit, de integrare) fiindcă nu înțelegea mai nimic din ce se vorbea în jurul ei. Și lista poate continua…

Pot spune, însă, că clipele de fericire pe care le-am petrecut împreună și hotărârea de a duce acest „proiect” la bun sfârșit au compensat din plin greutățile.

Gânduri, dezamăgiri, frustrări

Cea mai grea perioada a fost, de departe, cea de căutare activă a unui job. Timp de vreo 4 luni, am aplicat la sute de job-uri (cred că am depășit mia), am avut vreo 10-15 interviuri, câteva din ele până în ultima fază, unde am fost refuzat.

Presat fiind și de partea financiară, am aplicat pentru șomaj (nu știu dacă aș fi primit, dar nu puteam să nu încerc), am început să mă gândesc la tot felul de job-uri unde să nu mi se ceară limba germană la nivel profesional… Șofer pe Uber (dar și acolo ai nevoie de licență de șofer de taxi), livrator de comenzi online de mâncare, curier la Amazon etc.

(mulțumesc, pe această cale, contribuabililor români care mi-au plătit indemnizația timp de aproape un an și jumătate)

Nu puține au fost nopțile în care mă puneam în pat și nu puteam să adorm din cauza gândurilor și calculelor de tot felul. Iar sprijinul moral a venit de unde aveam nevoie, însă nu și atât cât mi-aș fi dorit.

Într-un final, mi-a surâs norocul, am avut și inspirație la „task-ul” pentru interviu și am găsit ceva ce-mi doream, la două străzi de grădinița fetelor.

Ce urmează?

În primul rând, o nouă etapă a vieții noastre de familie, una pe care o așteptam și pentru care am încercat să ne pregătim psihic; pe plan logistic am fost nevoiți să facem niște mici ajustări. Vom munci amândoi full time, încercând să ne împărțim atât timpul petrecut cu fetele, cât și treburile casnice. Cel mai importat va fi să ne înțelegem unul pe altul și să ne ajutăm.

Din punct de vedere logistic, am găsit o variantă să le duc eu dimineața la grădiniță, detașez căruța de la bicicletă, o leg în fața grădiniței, iar „la final de program” (pe la 5-5:30), vine G. cu bicicleta ei, atașază căruța și le duce acasă.

Doar că, după prima zi deja i s-a părut prea greu, așa că a trimis un e-mail grădiniței de lângă blocul nostru (face parte din același „lanț”, Kiwi – am mai încercat și anterior, dar nu am găsit loc pentru ele; ulterior mi s-a părut că ar fi un șoc prea mare pentru Iris, după ce abia s-a obișnuit cu colegii și educatoarele și a început să socializeze tot mai mult cu ei).

A avut un mare noroc, iar de luna viitoare le vom muta aici, ceea ce înseamnă că dimineața trebuie doar să ieșim din bloc și le putem lăsa la grădiniță. Mai important (pentru ea) e că după-masa / seara nu mai trebuie să tragă căruța cu fetele după ea. Va fi, desigur, și o perioadă de acomodare, sperăm noi cât mai scurtă. Din fericire, G. are destul de multe zile de concediu rămase și poate sta o săptămână acasă.

Din păcate, cel puțin pe perioada iernii, ieșirile în parc vor avea loc doar în weekend-uri (e deja noapte când le ia G. de la grădiniță), iar în mare parte din timp, serile le vor petrece la desene (45 – 60 minute, „porția” lor zilnică), după care găsim diverse activități prin casă (jucăm cărți, le „salt” pe mingea de exerciții luată de la Decathlon când era G. însărcinată cu Iris, pictează etc.).

Altfel, dacă au chef și am și eu timp, mai putem ieși seara prin fața blocului ca să dea câteva ture pe biciclete.

Pe termen scurt, cam acesta e planul. Pe termen mediu, ne gândim la soluții pentru ca ele să plece mai repede de la grădiniță și a petrece timp în parc sau altundeva până termină munca măcar unul dintre noi. Iar pe termen lung (când va ajunge Iris la școală și programul va fi mai scurt decât la grădiniță), e cam clar că va trebui să apelăm la ajutorul cuiva.

Rămâne de văzut. Pâna una-alta, luăm lucrurile pe rând și facem tot posibilul ca trecerea în noua etapă să fie cât mai lină pentru ele.

Cumva, ne descurcăm noi, așa cum ne-am descurcat și până acum. Mereu îmi zic că ne descurcăm, orice ar fi, dacă ne-am descurcat cât era Ingrid mică, în București, unde eu o duceam pe Iris cu mașina la grădiniță, mă întorceam la metrou ca să merg la muncă, lăsam mașina în parcare, iar G. venea la prânz să o ia, cu tot cu Ingrid, după care conducea până la grădiniță, de unde o lua pe Iris și venea cu amândouă acasă.

The post După 1 an și (aproape) 8 luni… [Tati] merge și la muncă appeared first on Jurnal de tătic.

Timp liber: sport, cursuri, televizor etc.

De-a lungul timpului mi-am tot imaginat cum va fi viața cu fetele (mereu mi-am zis că cea mai bună variantă de a ne muta este să-și găsească G. de lucru în Viena, cât Ingrid este încă mică). Ea lucrează, eu stau cu ele și, între timp, învăț germana și îmi caut și job. Parțial am avut dreptate…

Într-adevăr, cel mai bun moment de a ne muta a fost acesta – fiind eu acasă, am avut timp să caut chirii, să caut grădinițe și să stau cu ele. Cu germana am avut timp în octombrie să fac un curs de 4 săptămâni, seară de seară (nu a fost deloc ușor pentru G. să stea singură cu ele), cu puțin înainte de lockdown 2. De job am început să mă uit de vreo lună.

Ce îmi mai imaginam…? Până face Ingrid 2 ani, o să am atât de mult timp liber încât o să mă apuc de un sport (mă gândeam la înot sau, dacă nu, văzusem o sală de Jiu-Jitsu pe lângă grădinița fetelor. Dacă nu, și cu bicicleta pe unul Euro Velo-uri era bine.

Îmi imaginam că o să am atât de mult timp încât o să „rup” Netflix-ul, o să mă uit la o grămadă de filme în germană, o să citesc cărți și o să învăț și mai repede.

Mă gândeam că o să am atât de mult timp încât o să epuizez toate subiectele de scris pe blog-ul de față și o să mă apuc de scris autobiografia.

Cu alte cuvinte, (ceva mai mult de) 1 an sabatic în care o să mă relaxez la maximum.

Timp petrecut cu fetele

Îmi închipuiam că voi duce fetele la grădiniță de la 9 la 17, iar serile le vom petrece în familie, că în weekend-uri vom merge în tot felul de drumeții, atât în Austria, cât și prin țările vecine.

Cum a fost, de fapt

Timp liber…?

Sport, televizor…

Sportul pe care l-am practicat din plin în prima lună a fost căratul: Ingrid în sistem, iar Iris în cărucior. Am fost la vreo 10 vizionări de apartamente, atât singur, cât și cu G. (în funcție de cum reușea să plece de la birou, fiind și ea în prima lună la noul job). Am continuat să practic „sportul” și după ce ne-am mutat în apartamentul nostru fiindcă Iris au început grădinișa abia în iulie, iar Ingrid încă avea 3 reprize de somn pe zi.

Apoi, după ce ne-am mutat și am cumpărat și atașul de bicicletă (de departe cea mai bună investiție – o să scriu o recenzie), mersul pe bicicletă până la grădiniță sau în parc. Daaaar, de departe, cel mai intens practicat sport a fost montatul de mobilier: de la cuburi, comode, mese sau birouri până la paturi sau dulapuri. Cu siguranță n-aș fi reușit fără prietenul meu de nădejde, Ovidiu, căruia îi suntem datori pe viață.

Despre sporturi practicate la interior (înot, karate sau ce alte fantezii mai aveam eu), evident că nici nu s-a putut pune problema, în condițiile pe care le știm deja prea bine.

Televizor? Seara, după ce Gabi se punea cu fetele în pat – cred că am văzut vreo 3-4 seriale, maxim 10 filme și vreo 2-3 documentare, într-un an de zile. În rest, eram atât de terminat încât pur și simplu „zapam” telefonul sau mă mai uitam la meciuri de fotbal pe el (prin aplicația Digi cu care, din fericire, am rămas și după ce ne-am deconectat de la internet și TV).

Scris pe blog? Am o mare listă de subiecte făcută în Google Keep, iar din iunie și până prin ianuarie nu cred că am mai scris nimic – mi-era prea lene…

Timp cu fetele

Într-un an de zile, au fost la grădiniță, în total, vreo 4 luni (vacanțe, lockdown-uri, etc.). Cât despre program, Ingrid a fost la acomodare cam o lună și jumătate. După perioada de acomodare, le luam de la grădiniță pe la 2:30, iar de vreo 2 săptămâni, le iau la 3:30 (ora la care se termină programul multora dintre educatori, iar copiii sunt amestecați => riscul de a se molipsi de la alți copii este mai mare). G. termină munca pe la 6 – 6:30.

Nu vă imaginați că le puneam să se joace sau să se uite la TV, iar eu îmi făceam de cap. În primele săptămâni, nu puteam nici să merg la baie fiindcă Ingrid începea să plângă în momentul în care dispăream din raza ei vizuală.

A fost mult mai greu decât mi-am închipuit, dar nu mi-a trecut nicio clipă prin gând că nu fac față sau să cedez. Da, am avut un moment, undeva prin prima lună, când stress-ul a fost incredibil, în care am simțit nevoia să mă descarc și am vărsat niște lacrimi când ne-am pus la somnul de prânz (cred că ridicasem și tonul la Iris cam tare în ziua respectivă și mă simțeam cam vinovat față de ea).

Pe de altă parte, am câștigat:

• Primele cuvinte (și, mai târziu, propoziții) ale lui Iris, în engleză
• Primul puzzle făcut de Iris singură
• Primul drum pe jos până în parc și înapoi
• Prima urcare pe scară de una singură
• Dat pe tirolienele-leagăn singură
• Prima dată când Ingrid a stat în fund
• Primii pași ai lui Ingrid
• Primele ei cuvinte
• Prima dată când s-a dat pe leagăn fără ajutor
• Primul ei pupic (primit de mine)
• Prima dată când s-au jucat împreună
• Prima dată când s-au îmbrățișat
• Prima dată când s-au dat împreună pe leagăn

Lista poate continua mult și bine. Ce vreau să spun este că răsplata a depășit cu mult efortul. Să vezi copiii cum cresc și să simți că ai contribuit la dezvoltarea lor e de departe cea mai mare satisfacție pe care o poți primi (dacă îți dprești să fii părinte, desigur).

Dar să vă zic și despre…

Ce am învățat într-un an de parenting 100%

Fii ferm și consecvent cu copiii

Fie că e vorba de amenințări (da, știu, nu e indicat să recurgi la amenințări, dar uneori un funcționează altfel), fie că e vorba de promisiuni, este foarte important să te ții de cuvânt. Și mai este important să fii consecvent în ceea ce zici și faci. De exemplu, nu poți să le spui că dulciurile sunt dăunătoare și e indicat să nu mănânce, pentru ca atunci când ești la o petrecere sau un eveniment, să le spui că pot mânca. Da, poți să le repeți că sunt dăunătoare și să-i lași să decidă ei (din proprie experiență, pot spune că de cele mai multe ori nu vor mânca).

Fii ferm atunci când le spui că trebuie să plecați undeva sau că trebuie să meargă la culcare. Așa cum am mai zis, cea mai bună modalitate de a-ți construi credibilitatea în fața copiilor este să fii ferm cu ei. Asta nu înseamnă, evident, să duci lucrurile la extrem și să iei tu toate deciziile în locul lor  – e o metodă failibilă și îi va afecta când vor crește. Eu nu iau deciziile în locul lor niciodată, doar am grijă ca atunci când le dau opțiuni, iar una din ele nu o să le placă deloc, să mă țin de cuvânt. Chiar dacă asta înseamnă reprize interminabile de plâns uneori… Da, știu – noi, tații suntem mai raționali („insensibili”, cum ar zice mamele), dar asta nu înseamnă că nu suferim sau că nu ne afectează stările lor emoționale.

Fii consecvent(ă) în comportamentul față de ei indiferent că sunteți acasă, în mediul familial, la grădiniță, cu prietenii, cu familia extinsă / rude etc. Părerea altora este importantă atât timp cât este argumentată bine și/sau documentată și se potrivește cu ideea ta despre educație / parenting. Altfel, n-au decât să emită păreri – prea puțin îmi pasă.

Nu minți copiii

Uneori e mai comod să scapi de întrebările incomode ale copiilor și să le spui o „minciunică”. Nu fă asta! Mai devreme sau mai târziu își vor da seama că ai mințit și, nu doar că îți pierzi credibilitatea (care este, după unii autori, „stâlpul” relației părinte-copil), dar vor face și ei același lucru și relația dintre voi va deveni haotică.

Îmi amintesc când a avut Iris o perioadă de m-a întrebat zilnic ce se întâmplă cu oamenii atunci când mor. Veți zice că e copil mic (are, totuși, aproape 3 ani și jumătate) și nu trebuie să o sperii spunându-i adevărul. Dar i l-am zis, a înțeles și nu s-a speriat / întristat sau altceva. Puteam să-i spun că oamenii „pleacă de tot” atunci când mor, însă în mod cert ar fi continuat cu întrebările și, fie aș fi continuat s-o mint, fie aș fi ajuns tot la adevărul pe care i l-am și zis.

Cea mai bună cale de a dezvolta intelectul copiilor este să spui adevărul, oricât de complicat ar părea pentru el (din punctul nostru de vedere) cât mai argumentat și complet cu putință.

Odihna părinților e la fel de importantă ca cea a copiilor

Atunci când sunt obosiți, copii devin irascibili și, de cele mai multe ori, încep să plângă din orice. La fel suntem și noi, adulții – lipsa de odihnă ne face să ne pierdem răbdarea, ceea ce duce la irascibilitate și chiar agresiune (verbală sau fizică). Iar violența este cea mai proastă (am scris deja despre asta aici).

Cred că am spus-o cu altă ocazie, dar repet: odihnește-te cât poți de mult: la prânz, când dormi copiii, dormi cu ei. Dacă trebuie neapărat să rezolvi ceva în ziua respectivă, o poți face cât sunt treji și îi lași să se joace / să se uite la televizor.

Oferă-ți timp „cu tine”

După ce te-au secat de energie toată ziua, simți nevoia să te „reconectezi” la rutina de adult – poate vrei să urmărești un meci de fotbal, poate vrei să scrollezi aiurea pe facebook, poate vrei să te uiți la un film/serial etc. E adevărat, în general nu poți face asta decât după ce s-au culcat copiii. Dacă nu adormi împreună cu ei, citind povești (la noi, G. le citește povești seara  – ceea ce îmi permite să am timp și pentru mine – și, în 90% din timp adoarme împreună cu ele ), fă ceva ce-ți place. Pentru că atunci când ești cu ei, e important să fii prezent, să te simtă că ești implicat și să le oferi atenție și afecțiune, nu să stai pe telefon sau să-i pui la televizor și tu să-ți vezi de alte treburi. Și, dacă tot am amintit de televizor…

Îmbină plăcutul cu utilul

Iris are aproape 3 ani și jumătate și încă nu s-a uitat la youtube și nici nu s-a jucat vreun joc pe telefon sau pe calculator. Evident, nici Ingrid. Pentru că știm cât de dăunător este. Da, se uită la TV aproape zilnic, maximum o oră (de obicei, 2 episoade a câte 15-20 minute). Dar dacă tot lași copiii să urmărească televizorul, pune-le desene animate (de preferat fără monștri sau altele asemănătoare) într-o limbă străină (de preferat una pe care să o audă și în casă sau la grădiniță / școală). Nu doar că învață mai ușor o limbă străină (sau mai multe) când sunt mici, dar ajută și la dezvoltarea inteligenței.

Să vă dau exemplul nostru: după vreo 5 luni de mers la grădiniță, Iris nu reușea să înțeleagă mare lucru din ceea ce se vorbea în jurul ei. La un moment dat, am avut inspirația să schimb „Peppa Pig” cu „Peppa Wutz” (versiunea germană, pentru nevorbitorii limbii). Deja înțelegea engleza și putea vorbi cu mine în engleză, așa că nu mai avea sens să le las în engleză.

Ei bine, după 1-2 săptămâni de „Peppa Wutz”, într-o zi de vineri le luam de la grădiniță pe fete, iar educatoarea ei, foarte bucuroasă, mi-a spus că Iris a fost foarte comunicativă în ziua respectivă, vorbind un amestec de engleză cu germană. Evident, m-am bucurat și eu foarte mult și mi-am dat seama că fusesem inspirat când am trecut desenele pe limba germană.

p.s. În weekend am urmărit împreună „The Aristocats”, filmul animat original – a costat 4 euro să-l vizionăm pe youtube în format HD. I-au plăcut foarte mult și s-a distrat, mai ales că G. i-a citit povestea în multe seri (varianta prescurtată, desigur). Mie unul, desenele de dinainte de ’90 mi se par mult mai potrivite pentru copii mici – mult mai creative și mai haioase decât ce s-a produs în ultimii 10 ani. Mă gândesc serios să continuăm cu Cartea Junglei și altele asemănătoare.

Ajută-i să capete curaj și încredere

Curajul și încrederea se construiesc greu și în timp îndelungat. E nevoie de muncă asiduă și de – cum ziceam mai sus – consecvență. Laudă-i mereu când își înving o teamă sau realizează ceva ce lor li se pare extraordinar. Spune-le că sunt deștepți, curajoși, puternici etc. Cu cât le repeți mai mult, cu atât ajung să creadă mai mult în ceea ce le spui – mie îmi spune Iris uneori, că a reușit să facă un anumit lucru fiindcă e o fată curajoasa / puternică.

E important, desigur, să îi și ajuți atunci când au nevoie – cu încurajări verbale sau chiar fiind un exemplu pentru ei. De pildă, Iris era foarte fricoasă pe la 2 ani. Îi plăcea să o țin cu capul în jos și să facem tot felul de trucuri aerobice, îi plăcea și pe tiroliană, dar îi era teamă de tobogane. Se urca până în vârful lor, dar îî era teamă să-și dea drumul – frica de înălțime.

Am osbervat, însă, că a început să devină mai curajoasă când am trecut de la „nu mai fi fricoasă”, „n-are de ce să-ți fie frică” la „sunt aici, jos, o să te prind și nu pățești nimic” sau chiar dat împreună cu ea. Avem un tobogan foarte înalt în parcul de lângă noi (să tot aibă vreo 10 metri, dar e în curbe și nu e foarte abrupt), iar Iris deseori și-a încercat curajul pe el. De cele mai multe ori i-a fost teamă, dar mai nou îmi tot zice: „tati, vreau pe elefant. Dar vii să ne dăm împreună?” Desigur, ne dăm împreună (cu un tată dependent de adrenalină, nu putea fi altfel, nu? ). M-am gândit că poate trece mai repede peste frică decât să îi tot repet că o prind și nu pățește nimic (tactică pe care am adoptat-o până de curând și care nu prea a dat roade).

Caută echilibrul în tot ceea ce faci

Noi am încercat să cultivăm în Iris bunul simț, corectitudinea, non-agresiunea și să mai lase de la ea atunci când cineva vrea ceva ce îi aparține. Nu de puține ori am mers cu ea în parc și alți copii s-au băgat în fața ei la leagîne sau tobogane , i-a lăsat, iar apoi a venit plângând la mine sau, pur și simplu, am căzut supărarea pe fața ei. Dar niciodată nu a luat atitudine și nu a avut curajul să spună că e râdul ei.

Ingrid, în schimb, e total opusul: dacă vrea ceva, indiferent că nu e al ei sau că nu e rândul ei, dă pe toată lumea la o parte (la propriu), fie că sunt copii mai mari, și nu se lasă până nu-și atinge obiectivul. N-o să incerc să schimb asta, ci doar o să-i explic că trebuie să ceară voie / să-și aștepte rândul atunci când e obiectul altui copil sau e rândul altui copil. Sunt curios dacă se va păstra această antiteză între ele.

Dar cel mai și cel mai important lucru am învățat că este

Răbdarea

Deprinderile, aptitudinile, respectul, valorile, principiile, educația nu se formează în câteva zile, nici săptămâni, nici luni. E nevoie de muncă asiduă și e un proces continuu (până la adolescență, aș putea spune din proprie experiență). Așadar, nu așteptați schimbări sau îmbunătățiri de la o zi la alta, ci fiți consecvenți și, mai ales, încurajați copiii atunci când schimbarea / îmbunătățirea se produce.

Mă gândesc la părinții noștri, în câte feluri ne-au explicat anumite lucruri și cât au insistat cu ele. La momentul respectiv nu am înțeles mare lucru și deseori mi se părea că exagerează sau, pur și simplu făceam pe non-conformiștii (toți trei frații, nu doar eu). Acum, suntem toți recunoscători pentru seturile de principii și valori care ne-au fost cultivate ani de-a rândul.

p.s. cine zicea că a crește un copil este echivalent cu 2 job-uri, nu era departe poate e exagerare cu 2 job-uri, dar pot spune că e comparabil consumul intelectual dat de creșterea unui copil cu cel de la job. Diferența e că te “consumi” pentru familia ta, nu pentru patron/investitori care îți oferă beneficii doar materiale.

The post 1 an de parenting 100% appeared first on Jurnal de tătic.

Violența la școală

Îmi amintesc, fără prea mare plăcere, de clasa a 4-a, când tatăl meu a decis să mă mute la altă școală fiindcă la cea în care învățam era mama profesoară și el considera că nu iau notele pe merit. Dar nu numai că m-a mutat la altă școală, ci a făcut în așa fel încât să ajung la cea mai aspră învățătoare.

În primele zile de școală, tot ce am observat a fost severitatea excesivă a învățătoarei (oarecum șocant pentru mine, obișnuit fiind cu alte metode), însă cu timpul am început chiar să experimentez pe propria piele violența folosită în mod sistematic. Cei care aveau cel mai mult de suferit erau, din păcate, colegii care nu prea aveau tangențe cu cartea.

Cel mai frustrant, acum când mă uit în urmă, este faptul că mulți dintre aceștia proveneau din familii defavorizate, iar educația prin violență îi „condamna” la o copilărie nefericită (dacă nu chiar traumatizantă), în loc să le ofere șansa de a reuși în viață. Și astfel de cazuri au fost mult prea multe în vremurile respective (mai sunt și acum, dar mai puține), iar mare parte din copiii agresați în acele vremuri aveau să ajungă infractorii de azi.

Violența de acasă

Tata, un om de la care am învățat atât de multe lucruri utile și cu care am amintiri foarte frumoase, era un adept al „modelului comunist” de educație. Cu alte cuvinte, am avut parte și de educație „cu forța”. În mare parte, le meritam, dar nu mă pot plânge – am fost cel mai răsfățat, fiind fratele cel mai mic. Am asistat, însă, la niște scene care m-au marcat și încă mă mai bântuie. Parcă nu era el în acele momente…

A recurs vreodată la violență fără a încerca în prealabil „cu vorba bună”? Nu, din ce-mi amintesc.

A mers vreodată mai departe de efectele faptelor noastre și a încercat să descopere adevăratele cauze? Foarte rar.

Violența asupra copiilor

Lipsa de somn sau mâncare

După un an în care ~80% din timp l-am petrecut cu fetele / în preajma lor, am ajuns la concluzia că adulții se aseamănă cu copiii. Atunci când ei sunt obosiți sau înfometați, devin irascibili și încep să plângă, să facă tot felul de crize și uneori devin chiar agresivi; la fel suntem și noi, adulții, când suntem obosiți sau nemâncați (eu nu fac urât la foame, dar nu vreți să fiți prin preajma lui G. când e nemâncată ). Din păcate, am avut și eu astfel de momente în care am ridicat tonul la ele (uneori mi-a atras atenția și G. că exagerez) – o formă de agresiune și aceasta.

Dacă mă întrebați pe mine, lipsa răbdării (datorată unor cauze exogene) este cea care determină cel mai des comportamente agresive din partea părinților. Din fericire, sunt și cel mai ușor de controlat și mulți din părinții din „noua generație” au citit suficient încât să-și dea seama că e nevoie de autocontrol în asemenea situații deoarce copiii chiar n-au nicio vină.

Frustrările

Cea mai periculoasă, mai dăunătoare și mai greu de controlat este agresivitatea datorată frustrărilor: nu avem bani suficienți cât să întreținem familia, am un șef/o șefă care mă demotivează, am un job care nu-mi place deloc, soțul/soția nu mai e așa grijulie/grijuliu cum era odată și nu-mi mai oferă afecțiune, nu-mi place cum arăt etc.

Frustrările pot veni din multiple cauze și, din păcate, de multe ori sunt refulate prin agresiunea asupra copiilor. E suficient să nu vrea să se îmbrace când trebuie să ieșim afară ca să-i „scap” o palmă peste cap (sau la fund – oriunde ar fi, tot violență se cheamă) și să mi se pară normal.

În astfel de situații, e nevoie de mai mult decât cititul unei cărți – e nevoie de o introspecție, o „discuție cu sine” pentru a încerca să înlăturăm frustrările sau, dacă nu reușim, măcar să facem cumva să ne „resetăm” când suntem cu copiii. Eu unul, în momentul în care ieșeam pe ușa biroului, lăsam acolo toate certurile cu colegii, stress-ul cauzat de unii sau alții, deadline-uri etc. și, în momentul în care ajungeam acasă, mă bucuram de timpul petrecut cu Iris/fetele (când a apărut și Ingrid). Timpul parcă stătea în loc în orele pe care le petreceam împreună.

Dacă frustrările persistă și nu poți scăpa nicicum de ele, poți încerca să discuți cu un prieten/o prietenă / un membru al familiei; dacă nici acestea nu dau roade, nu e nicio rușine în a vizita un psiholog.

Cum abordăm problemele?

Părerea mea e că o discuție serioasă cu copilul, atunci când el greșește, în care să i se spună unde a greșit și ce trebuie să facă pe viitor are rezultate considerabil mai mari decât palme, curele, picioare etc. din care copilul nu înțelege decât că a greșit, dar nu știe unde anume, sau ce trebuie să facă pe viitor ca să nu mai greșească. Sau, mai rău, înțelege că atunci când cineva greșește față de el, trebuie să aplice la rândul său violența. Cu alte cuvinte, ajunge să copieze comportamentul părinților și îl va reproduce în mediile în care crește (grădiniță, școală etc.) sau, cel mai rău, în viitoarea sa familie. Aceasta e, poate, adevărata cauză a violenței domestice – copierea / perpetuarea comportamentelor agresive observate în familie.

Există copii foarte obraznici, care ajung chiar să-și jignească părinții și eu consider că am meritat palmele (foarte puține la număr) din partea mamei mele atunci când am jignit-o. Înainte de a recurge la violență sau de a agrea violența asupra acestora, ar trebui să ne întrebăm de ce au astfel de comportamente. Pentru că, din punctul meu de vedere, nici extrema cealaltă (copilului îi este permis orice) nu este o soluție viabilă pentru educație. Am spus-o cu altă ocazie: comportamentele copiilor pot fi schimbate prin discuții sau amenințări (varianta din urmă, în cazuri extreme ).

The post De ce bătaia NU este “ruptă din Rai” appeared first on Jurnal de tătic.

Dacă ați citit postarea anterioară, știți că eram în căutarea căruciorului ideal  și că ne-a luat ceva până să ne hotărâm la unul. Dar da, am mers pe mâna lui G. și am cumpărat Zapp Flex Plus de pe amazon.

Inițial am testat un Chicco Strollin’ 2, însă mie unul mi s-a părut că nu era destul de robust și rezistent pentru a ține 2 copii, șezutul la copilul mai mare e foarte scurt, căruciorul în sine era foarte greu și dificil de manevrat la curbe,

G. zice că are prea mult burete la spate (nu e recomandat pentru coloana în dezvoltare) etc.

Am zis că o să-l luăm la mâna a doua, însă persoana care vindea pe willhaben mi-a zis că ajunge în Viena abia după ce plecăm noi în vacanță în țară, iar noi voiam să-l luăm cu noi în vacanță (G. a lucrat câteva zile din România, așa că aveam clar nevoie de un cărucior pentru Ingrid, ca să ies cu ele pe afară la plimbare). Am făcut calculele și am ajuns la concluzia că banii pe care i-am fi dat pe unul la mâna a doua vor fi diferența dintre cât am dat pe el acum și cât vom lua când îl vom vinde. Iar garanția nu strică niciodată.

Avantajele lui Quinny Zapp Flex Plus

Așa cum G. l-a „promovat”, primul lucru pe care îl observi este calitatea materialelor și a „fabricației”. Este robust, solid și are o husă din bumbac 100% (fără burete sau alte matriale) destul de groasă încât să țină un copil de până la 15 kg (așa cum zic ei).

După ce îl asamblezi (un proces destul de dificil, o să-l detaliez la „dezavantaje), îți dai seama cât de confortabil este pentru copil (mai că-mi vine și mie să mă așez în el) – are o formă ergonomică, iar copilul cumva „se afundă” în el fiind, în același timp, cu coloana vertebrală într-o poziție corectă. Cam acesta este principalul avantaj, aș zice, și cel care m-a convins să-l păstrăm.

Are 3 poziții de înclinare ( complet pe spate, șezut și „între”) și un parasolar destul de mare încât să protejeze de raze solare care bat frontal (dar nu și în poziția de înclinare maximă).

Alt avantaj ar fi manevrabilitatea: e foarte foarte ușor de împins, chiar și cu o mână, și ușor de manevrat la curbe. Pe asfalt (de obicei îl luăm cu noi pe Canal, unde e asfalt foarte bun, fiind și pistă de biciclete) aproape că merge singur, iar roțile, mai mari decât la celelalte modele Zapp, nu se aud deloc (par a fi din ceva poliuretan).

Recent am descoperit că merge destul de bine și pe zăpadă (spre deosebire de roțile de cauciuc sau cele de plastic, nu se împotmolește) – dar asta se datorează și greutății roților, dată, desigur, tot de material (mi-a căzut o dată o roată pe unghia de la picior, când o scoteam din portbagaj  – am crezut c-o să rămân fără unghie )

Ultimul dintre avantaje ar fi transportul. Deși e destul de mare (dată fiind robustețea lui), chiar și pliat, puteți economisi mult spațiu detașând roțile. Iar asta se face foarte simplu, apăsând niște butoane din spate (roțile din față), respectiv lateral (roțile din spate). La fel de ușor se montează la loc. Odată ce i-am scos roțile, am reușit să-i găsesc loc lejer în portbagajul plin de geamantane și plase, în Hyundai-ul i30 al nostru (varianta hatchback, nu combi).

Dezavantajele lui Quinny Zapp Flex Plus

Așa cum ziceam mai sus, marele dezavantaj este asamblarea. Deja l-am folosit de vreo 20 de ori (da, știu, prea puțin ca să merite banii pe care i-am cheltuit, însă nu ne-am gândit că lui Ingrid o să-i placă așa mult mersul pe jos și nici că vom sta așa mult în casă) și încă mă chinui să-l asamblez din poziția „pliat” – pasul 1 (3, la pliere) nu e deloc practic. Puteți vedea și in video-ul de mai jos, începând cu 2:11.

Nu vă lăsați păcăliți de ușurința cu care apasă doamna cu piciorul atunci când îl pliază – dacă se întâmplă să ai încălțămintea umedă sau murdară, sunt mari șanse să alunece piciorul și ajungeți să împingeți cu mâna. La fel și la „montaj”.

Un alt dezavantaj este greutatea, combinată cu lipsa unui mâner, ceea ce îl face cam greu de cărat. Nu poți să-l tragi nici pe roți fiindcă, în poziție pliată, roțile sunt oblice, nu paralele.

Nu în ultimul rând, deși e foarte ușor de condus chiar și cu o mână, dacă ești nevoit(ă) să-l conduci doar cu o mână, îți vine greu să urci și să cobori borduri, dată fiind greutatea și distribuția ei (mai mult pe partea din față).

Concluzii

Deși este foarte confortabil, fiabil (pe asfalt/ciment), ușor de manevrat și practic la transportul cu mașina, robustețea, greutatea și procedeul anevoios de asamblare/pliere te vor face să te gândești de două ori înainte să dai banii pe el.

Și, sincer să fiu, dacă nu ar fi fost atât de confortabil pentru Ingrid (de obicei adoarme la câteva minute după ce o punem în el), l-am fi returnat.

Luând în considerare avantajele, dezavantajele și raportându-le la preț, pe o scară de la 1 la 10 eu unul îi dau 7.

The post Quinny Zapp Flex Plus – Review appeared first on Jurnal de tătic.

6 luni, da, ați citit bine… Nici nouă nu ne vine să credem. Au fost atât de intense, încât timpul s-a scurs pe nesimțite. Ce pot să spun este că au fost 6 luni în care am reușit să rezolvăm absolut tot ce aveam nevoie pentru o viață de familie liniștită. Nu doar că am găsit grădiniță pentru fete, ci și medic pediatru (Ingrid era în urmă cu vaccinele, așa că era foarte important să găsim cât mai repede), unde le-am făcut și prima doză din vaccinul anti-căpușe (costă 45 euro doza, primele două se fac la distanță de o lună, după care se mai face doar una, la un an distanță). Și mai mult decât atât…

După un drum cu mașina, de vreo 5 ore, de la apartamentul din București până la apartamentul părinților lui G., în Sibiu, și încă un drum de vreo 10 ore până în Viena, am reușit să „reîntregim familia” și să aducem pisicile la noua casă. Era un stres pentru noi, știindu-i singuri în apartament și că sunt vizitați doar o dată pe săptămână.

Subiectul „pisici (animale) și copii” (de ce am insistat să le aducem cu noi) îl voi aborda cu altă ocazie – e nevoie de un articol mai amplu.

Cum e la grădiniță?

Per ansamblu, suntem mulțumiți fiindcă educatoarele, educatorii (și îngrijitoarele) își dau silința cu Ingrid (timp de o lună am stat zilnic cu ea în grupă, deci am putut observa – la Iris nu ne dăm seama fiindcă nici nu prea ne zice), iar Iris pare să se simtă bine – o întreb aproape în fiecare zi dacă i-a plăcut la grădiniță și de fiecare dată îmi zice „da”. În schimb, nu prea înțelegem ce face mai exact acolo fiindcă tot ce ne-a zis până acum a fost că se joacă cu copiii sau că citește cărți.

Ah, și că au cântat cântece împreună cu educatoarea sau cu directorul (fiind perioada de concedii, a fost des pe la grupa ei, ca să suplinească educatoarele, ceea ce e de apreciat).

Îmi place că pot discuta cu educatorii, că ascultă dacă le spun anumite lucruri (de exemplu, că lui Ingrid îi place să asculte muzică și să danseze), că sunt deschiși atunci când îi intreb despre ele (de exemplu, pe una din educatoarele lui Iris am întrebat-o dacă doarme și dacă mânâncă și mi-a spus că mănâncă foarte bine, iar înainte de culcare sare pe saltea câteva minute, după care i se spune că trebuie să doarmă și se conformează :)).

Îmi mai place că mai toți vorbesc și engleză (la grupa lui Iris una din educatoare vorbește doar engleză), ceea ce o ajută mult pe Iris.

Ce nu mi-a plăcut a fost că am prins o perioadă de concedii, în care la grupe erau câte 1 sau 2 educatori și/sau o îngrijitoare (în mod normal sunt 2 educatori și o îngrijitoare la fiecare grupă) – la Iris a fost o săptămână doar îngrijitoarea – și nu au avut timp să se ocupe de acomodarea fetelor; în cazul lui Iris aș putea spune că a fost chiar o acomodare forțată, cu atât mai mult cu cât nu prea se înțelegea nici cu colegii.

Nu mi-a mai plăcut nici că era foarte cald la ele în grupe, fiind la etajul 2 (sunt în grupe diferite, pe același etaj) al unei case cam vechi. Totuși, sătămâna trecută au montat aer condiționat (după 3 ani de solicitări, din ce am înțeles de la director), ceea ce, cred eu, ar trebui să confere o stare de confort în zilele călduroase.

Ingrid

Spuneam în ultimul episod al jurnalului că se poate ridica singură și merge cu ajutorul obiectelor… Ei bine, deja are cam o lună de când merge singură (la scurt timp după ce a făcut un an). Și nu doar atât, ci deja știe și să coboare singură din patul nostru (fiind cam înalt, e foarte important să nu cadă în cap) sau de pe canapea – evident, nu a învățat singură, ci i-am tot arătat noi până a învățat (am făcut cam ce făcea și kinetoterapeuta cu Iris, când era în aceeași etapă).

Permiteți un sfat: oricât ar fi de „avansat” copilul vostru, nu vă așteptați să facă totul singur – e foarte important să primească ajutor în procesul de învățare. Dar, în același timp, dacă îl ajutați prea mult, o să devină dependent de voi și va avea probleme cu încrederea în sine.

Fiind cea mai mică, desigur că cele mai spectaculoase progrese se văd la ea: merge singură, se cațără pe tot ce apucă și, mai nou, încearcă să comunice cu noi (cele mai dese sunete sunt „ham” – la orice animal pe care îl vede – sau „ba!” da la „cucu bau”) și face cucu-bau punându-și mâinile peste ochi sau ascunzându-se după canapea. Vă dați seama cât e de haioasă…

Cum ziceam mai sus, perioada de acomodare la grădiniță a început deja de o lună (sincer, mă așteptam să dureze mai puțin, la cât de sociabilă este) și probabil ar fi decurs mult mai lejer dacă nu erau atâtea schimbări cu educatorii (cred că i-a prins pe toți 3 doar vreo câteva zile).

Poate am fost și eu de vină că nu am lăsat-o singură mai repede, cumva așteptând momentul în care ea va fi împăcată cu ideea și nu va plânge dacă plec. Dar săptămâna trecută am avut o revelație după ce mi-am adus aminte cum a fost cu Iris în perioada de acomodare și cum se agăța de mine plângând dacă intram cu ea în grădiniță, așa că am zis că trebuie să-mi iau inima-n dinți și s-o las singură. Mâine cred că se împlinește o săptămână de când procedez așa.

NU vă imaginați că e ușor. Când îți vezi copilul plângând de mama focului în momentul „predării”, primul instinct este să-l iei în brațe sau măcar să încerci să-l calmezi. Dacă faci asta, însă, garantat nu va reuși să stea singur niciodată. Pentru că mereu va apela la plâns ca să mai rămâi cu el. Și nu că ar avea o problemă să stea cu alți copii, ci pur și simplu are nevoie de siguranța dată de prezența ta acolo.

Pentru binele lui și al tău, trebuie, totuși, să suferiți câteva minute. Cel mai indicat este (o spun și educatorii) să îi spui că pleci și că te vei întoarce. La un moment dat, își va da seama singur că te întorci (cum e cazul lui Iris, de exemplu, care, într-o lună și jumătate, o singură dată nu a vrut să se despartă dimineața de mine) și nu se va mai speria.

Pe de altă parte, Ingrid e destul de mică pentru grădiniță (avea 1 an când a început), iar acomodarea trebuie făcută treptat, obligatoriu. În cazul de față, am început cu 10-15 minute și am ajuns la o oră și-un sfert – o oră și jumătate. Chiar ieri am vorbit cu educatoarea ei că, după vacanță, ar putea să rămână și la masa de prânz (adică până pe la 11:30. Păcat că vine vacanța, presimt că va trebui să reluăm cel puțin o săptămână acomodarea.

Grădinița nu e singura schimbare majoră pentru Ingrid – a trecut de la 3 reprize de somn pe zi, la una singură (e adevărat că de obicei doarme vreo 2 ore la prânz). Dar asta se datoreză și faptului că ne-am străduit (și ne-a ieșit destul de des) să reducem ora de culcare noaptea (de la 22:30-23:00 la ~21:00). Chiar am văzut un tabel afișat în garderoba de la grădiniță (foarte bună idee) cu durata de somn recomandată la copii, pe vârste. În cazul lor, ambele ar trebui să doarmă 11 ore pe noapte. Și, ținând cont că le trezim dimineața pe la 8, normal ar fi să doarmă la 9 seara.

Altfel, Ingrid a intrat și în faza de atașare față de noi (citeam aici că e o fază care are loc între 10 și 18 luni). Nu neapărat de amândoi, dar dacă vede că unul din noi pleacă (eu ies până la magazin sau G. se închide în cameră ca să lucreze), începe drama. Pentru mine a fost un șoc la început, ținând cont că, pentru Iris, eram mai degrabă invizibil la vârsta pe care o are Ingrid acum – era mama și cam atât. Dacă rămânea cu ea, nu mai conta unde eram eu. Ingrid, în schimb, e disperată dacă mă vede că plec… Dar încerc să fiu consecvent și, la fel ca la grădiniță, îi zic că plec și mă întorc (ceea ce și fac).

Iris

Dacă Ingrid are o evoluție spectaculoasă, Iris trece prin cele mai mari schimbări: doarme singură la grădiniță (și la grupa ei au fost educatoarele în concediu, ceea ce mie mi s-a părut că a cam bulversat-o, chiar dacă nu a zis), de curând doarme singură și acasă (încă nu-mi vine să cred – mă tot aștept în fiecare noapte s-o aud plângând că vrea la mami sau că vrea cu noi în pat) și, mai nou, a început să vorbească și în engleză (începusem să-mi pierd speranța, însă se pare că are câțiva colegi care vorbesc engleza, așa că o ajută în relația cu ei).

Desigur, toate aceste schimbări (progrese, să le zicem), vin „la pachet” cu alte regrese (din păcate, asta se întâmplă în mai toate etapele de dezvoltare la copii, din ce am citit). În cazul ei, comportamente de bebeluș (băgat degete în gură, mâncat cu degetele și altele) sau, uneori (poate doar mi se pare mie, în ultima perioadă) prezența mai scăzută a mamei în viața ei (preferă să iasă afară doar cu mine, să îi ofer eu un pahar cu apă / lapte, să o schimb/spăl eu etc.).

Gelozia se manifestă, din păcate, în continuare, prin a-i lua jucăriile din mâna lui Ingrid, a o împinge sau chiar a o lovi. Unii autori de cărți de parenting zic că e bine să-i lași să-și rezolve singuri conflictele fiindcă asta îi va ajuta când vor fi mai mari. Adevărat, însă observăm că Ingrid copiază uneori comportamentul lui Iris și reacționează agresiv, ceea ce nu ne dorim să se întâmple și în prezența altor copii. Așadar, încercăm să aplanăm conflictele de fiecare dată când le observăm.

În situațiile de conflit este, credem noi, foarte important să tratezi cu aceeași măsură ambii copii. Adică, dacă Iris vrea să se joace fix cu jucăria pe care o are Ingrid în mână, îi spunem să aștepte până termină Ingrid de jucat cu ea, iar același lucru i-l spunem și lui Ingrid, dacă vrea jucăria cu care se joacă Iris. Altfel, am risca să deteriorăm și mai tare relația dintre ele, și așa șubredă.

Da, are momente când o ia pe Ingrid în brațe și o strânge, dar o strânge atât de tare încât nu-mi dau seama dacă vrea să-i facă rău, o ia drept păpușa ei sau pur și simplu îi e foarte dragă. Și da, au momente când se prostesc împreună (astă seară se plimbau cu diverse haine pe cap, iar Iris zicea că s-au îmbrăcat în mirese; asta, după ce au dat de DVD-ul nostru de la nuntă și au văzut-o pe mireasa G. pe copertă). Mai au și momente când se pupă (de cele mai multe ori se pupă pe gură – intenționat fiindcă știu că G. le atrage atenția să nu o mai facă).

Ce mai face tăticul

Acum, că stă și Ingrid la grădiniță singură, încerc să găsesc ceva de făcut în timpul respectiv: m-am apucat de un ghid de conversație în limba germană, mi-am luat o carte în germană pe Kindle, ca să citesc (trebuie să lucrez la vocabular), iar în momentul în care Ingrid va sta până după prânz, plănuiesc să mă apuc de un sport.

Mi-ar plăcea înotul, mai ales că am găsit un ștrand în parcul de lângă noi care, pe lângă multele bazine pentru copii și adulți, are și unul de înot, olimpic; intrarea este 3 euro, așa că singurul lucru care m-ar împiedica ar fi temperatura de afară, până în luna octombrie, când se acoperă bazinul și se dă căldură. Dacă nu, mai am și alte opțiuni.

Probabil ca o refulare a subconștientului, am avut câteva săptămâni în care, ca să mă „relaxez/detașez” petreceam 1-2 ore pe zi jucându-mă un joc pe telefon (unul din motivele pentru care nu am mai scris de ceva vreme). Am renunțat când mi-am dat seama că e pierdere de timp și că pot să fac alte lucruri mult mai plăcute (ex. să vizionez un film) sau să petrec timp de calitate cu fetele.

Altfel, pot spune că mi-am format o oarecare rutină zilnică (așa cum ziceam la începuturi, ai nevoie de ea, ca să n-o iei razna):

• mă trezesc pe la 7:30-8:00, mâncăm micul dejun, le duc pe fete la grădiniță (cu bicicleta & remorca; doar dacă plouă, cu mașina);
• plec cu Ingrid de acolo pe la 11;
• adoarme pe drumul spre casă, o pun în pat când ajung acasă; după ce o pun în pat, rezolv ce mai e nevoie prin casă (pus/luat vase (de) la spălat, reparat/montat diverse, curățenie la pisici etc.) sau merg la cumpărături.
• pe la 12-12:30 mă pun și eu în pat cu Ingrid, ca să fiu în stare să petrec câteva ore după-amiază cu ele (mereu i-am zis lui G., cât a stat acasă cu Iris sau cu amândouă, să doarmă la prânz, nu să facă lucruri ce ar suporta amânare sau să se uite la TV – e foarte important să te odihnești, ca să nu clachezi psihic/emoțional).
• Când se trezește, mâncăm de prânz amândoi.
• În funcție de ora la care s-a trezit, dacă avem timp, mai ies cu ea pe afară, după care mergem să o luăm pe Iris de la grădiniță. Dacă nu, mergem direct la grădiniță .
• Pe la 4:00-4:30 după-amiază o luăm pe Iris de la grădiniță (cu bicicleta & remorca). Dacă vremea ține cu noi, mergem în parc. Dacă G. nu are prea mult de lucru, vine și ea pe la 6:00-6:30.
• Ne întoarcem acasă pe la 7:00-7:30, mâncăm de cină, iar cel târziu pe la 9 încercăm să le punem în pat, iar G. le citește povești
• După 9, mai pierd timpul pe facebook, whatsapp, citesc știri, mai fac un pic de curățenie prin bucătărie sau mă uit la un serial/film (am terminat La Casa de Papel, sezonul 4, săptămâna trecută).

Ah, și vineri seara merg la fotbal cu bunul prieten/samaritean Ovidiu și niște cunoscuți de-ai lui.

Am nevoie de cele câteva ore, seara, în care să-mi „relaxez creierul” și cred că orice părinte care crește copii are nevoie de timp pentru el. Îmi dau seama că G. nu are acest timp și că și ea ar avea nevoie, însă încercăm să mai recuperăm în weekend, când ne împărțim „sarcinile” legate de fete. Poate vom reuși chiar mai mult în vacanța care „bate la ușă”.

Cumva, în weekend încercăm să facem tot ce nu prea reușim în timpul săptămânii (mergem la ștrand, la zoo sau prin alte locuri și uneori facem și curățenie în casă). Cum ar zice G.,

Parcă duminica avem mai mult timp. Reușim să mergem și la ștrand sau la zoo, ieșim cu ele pe afară și facem și curățenie.

The post Săptămâna 27 (ziua 183), 6 luni appeared first on Jurnal de tătic.

Teoretic, da, există căruciorul ideal, în special când știi pentru ce ai nevoie. În 90% din cazuri (zic eu) se cam cumpără înainte de naștere sau imediat după, iar părinții caută, în general, un „3 în 1” (cu landou, până la 10 kg sau până când poate sta în fund fără ajutor, scoică și modul „sport”). De aici încep calculele financiare, manevrabilitatea, greutatea, dimensiunile (noi am avut neplăcuta surpriză, la Iris, să descoperim că nu încăpea în lift, motiv pentru care l-am ținut în portbagajul mașinii parcate în fața blocului) etc.

Există căruciorul ideal pentru 2 copii?

Ei bine, noi am fost puși în situația de a ne gândi ce cărucior să luăm astfel încât să încapă și Iris. Ne-am gândit la perioada iernii, când nu voi mai putea merge (așa des) cu bicicleta și va fi prea complicat cu mașina (încă nu știm cum e cu zăpada în Viena și cât de bine se curăță drumurile iarna, însă mai greu va fi cu găsirea unui loc de parcare, atât în zona grădiniței, cât și acasă).

Chiar dacă Ingrid e super-pasionată de mersul pe jos (mai multe detalii, în viitorul episod al jurnalului), vă dați seama că ne-ar lua o veșnicie să ajungem acolo pe jos, deci cu siguranță ne trebuie un cărucior nou, bun pe orice vreme. Și, pentru că am doar 2 mâini, cumva trebuie s-o pun pe Iris pe același cărucior. După cum se poate vedea, și ei îi place

https://www.facebook.com/108410194060613/photos/a.119914216243544/144173503817615/

Avem deja un Maxi Cosi cumpărat tot din Viena, acum vreo 2 ani (de pe willhaben, un fel de olx în varianta austriacă), forțați fiind de faptul că cel cu care veniserăm pe avion fusese prost manevrat pe aeroport, însă deja e cam „terminat” și, de vreo 2 luni, de când au început să scârțâie roțile din spate, am zis că-l schimbăm.

Ținând cont că Ingrid are deja peste 1 an și merge, clar nu e cazul să investim într-un cărucior „3 în 1”. Landou nu ne trebuie, nici scoică (e deja prea mare pentru scoică și avem oricum scaun de mașină de la Britax Römer, de care suntem foarte mulțumiți). Așa cum probabil ați ghicit, ceea ce căutam noi era un cărucior robust (dar nu tip „umbrelă” fiindcă nu-i plac lui G.), la care să o „atașăm” și pe Iris.

De ce nu cărucior dublu?

Există cărucioare speciale pentru 2 copii, însă, pe lângă prețurile ridicate (pe undeva normal, se vând în cantități mult mai mici decât cele de 1 copil), au alte inconveniente pe care le-am descoperit când a cumpărat G. unul la mâna a doua (vândut, la rândul nostru, înainte să plecăm din București): pe lângă faptul că Iris nu prea avea loc la picioare, era foarte mare, greu și dificil de manevrat & pliat. Nu mai vorbesc de spațiul pe care îl ocupa în casă (în mașină nici nu am încercat să-l pun).

Placă de cărucior? Ce model de cărucior?

Ne-am tot gândit la plăci de cărucior, am citit pe net câteva articole, Am văzut că Lascal e cel mai promovat și se laudă că se potrivește cam la orice cărucior, însă mai există și alți producători.

Cât despre cărucior în sine (potrivit pentru , G., ca de fiecare dată, a insistat să testăm „pe viu” înainte, așa că ne-am făcut sâmbătă drum în două showroom-uri cu articole de bebeluși & copii ca să vedem diverse modele de cărucioare. Ca să ai loc de „buggy board”, în primul rând mânerele / bara trebuie să fie ajustabile astfel încât să încapă capul copilului mai mare între bară și cărucior și să ai și tu loc să-ți miști picioarele. Dar cât de mare ar trebui să fie distanța astfel încât să nu stai nici cu mâinile prea întinse? Iată gândurile cu care am plecat în căutarea căruciorului ideal.

Am ajuns în primul showroom, ne-am uitat la vreo 2-3 modele care ni s-au părut mai mari și că ar merge și cu o placă în spate, iar spre marele nostru noroc, aveau și buggy boards expuse – Lascal și încă un model.

Le-am testat pe amândouă, iar concluziile mele au fost:

1. La calitatea materialelor din care e fabricat și cât de greu mi-a fost să înșurubez una din curele în placă, n-aș da mai mult de 30 euro pe Lascal;
2. Același Lascal vine și cu un scaun, însă fără ghidon – nu poți să nu te gândești ce face copilul când trebuie să urci o bordură (sau să cobori);
3. Cealaltă placă părea a fi mai bine „construită”, avea și ghidon, însă în poziție liberă, oricât de jos am strâns curelele pe cadrul căruciorului, Iris se ducea pe spate;
4. M-am plimbat cu Iris prin showroom, pe placa legată de cărucior, și nu doar că nu i-a plăcut, dar și mie mi s-au părut foarte dificil de manevrat căruciorul + placa la curbe – trebuia cumva să împing cu tot corpul ca să iau curba calumea.

Cumva e logic că manevrabilitatea scade, în condițiile în care roțile din spate de la cărucior nu se rotesc (la ce am testat noi, cel puțin), iar la ele se adaugă o greutate.

Am plecat spre al doilea showroom (cu o gamă mult mai variată de modele – de la 80 de Euro, până la 1.500) cu niște îndoieli legate de achiziția unei plăci. Aveau să fie confirmate de către una din vânzătoare, când G. a întrebat-o ce cărucior ne recomandă pentru a-i atașa o placă. Ne-a zis clar că recomandă placa doar la cărucioare mari, grele, care pot să suporte o extra-greutate (Iris are acum aproape 12 kg). Altfel, nu poate fi manevrată și pui în pericol și siguranșa copilului de pe placă.

Așadar, date fiind argumentele de mai sus,  am decis să renunțăm la placă și să ne concentrăm pe un cărucior exclusiv pentru Ingrid – ceva nu prea mare, nu prea greu, ușor de manevrat, să nu fie gălăgios (roți din TPU sau cauciuc), ușor de pliat / extins și să ocupe cât mai puțin spațiu, pliat (știm cât de important e fiecare centimetru din portbagaj atunci când plecăm în drumeții sau concedii).

G. are o pasiune pentru Quinny și înclină spre Flex Plus; eu înclin spre Buzz Extra, în special pentru că are roți de cauciuc (mai ușor de manevrat pe suprafețe moi decât cele din TPU), dar și pentru că are același mecanism de pliere ca cel pe care l-am avut la Iris (împrumutat de la verișoara ei, până pe la 1 an), dar și la Ingrid.

Să vedem ce găsim pe willhaben, de care să fim și mulțumiți.

The post În căutarea căruciorului ideal appeared first on Jurnal de tătic.

Deja sunt 4 luni de când ne-am mutat. Lucrurile încep încet-încet să prindă contur: am rezolvat tot ce aveam de rezolvat cu mașina (înscris, înmatriculat, ITP, asigurare etc.), locuința (încă mai avem de luat lucruri, dar încercăm să ne limităm la un anumit buget lunar; altfel, avem strictul necesar), actele pentru alocația fetelor și…

Grădiniță pentru fete

Cea mai bună veste din această perioadă: am găsit grădiniță pentru fete Este din „lanțul” Kiwi (Kinder in Wien), cel cu cele mai multe grădinițe private din Viena. Deși se deschide una chiar la parterul blocului de lângă noi și am completat formularul de pre-înregistrare acum multă vreme, nu prea erau locuri disponibile (m-a sunat chiar acum câteva zile directoarea să mă întrebe dacă nu am vrea să le ducem la program scurt în primul an), G. a avut, acum vreo 2 săptămâni, ideea strălucită de a trimite e-mail-uri la toate grădinițele Kiwi din cartierul în care locuim (evident, era foarte important să fie cât mai aproape).

Așa că am trimis 3 e-mail-uri, iar la unul din ele mi-a răspuns directorul că suntem foarte norocoși (da, chiar suntem): în mod normal, locurile (chiar și la grădinițele private) se găsesc foarte greu și trebuie să te înregistrezi din timp (drept dovadă și telefonul pe care l-am primit cu propunerea de program scurt în primul an). Doar că aici se eliberează două locuri de la 1 iulie. Am preferat-o pe aceasta fiindcă, spre deosebire de cea de lângă bloc, grupele sunt deja formate, educatorii au deja vechime și lucrează de mult împreună, ceea ce le va ajuta pe fete să se acomodeze mai ușor.

Un singur lucru aș mai avea de adăugat, legat de grădiniță: Taxa întreagă nu e cu mult mai mare decât la o grădiniță Montessori bună, din București (undeva la 10-15% peste). Doar că, aici, statul subvenționează o mare parte din taxă (cu condiția să nu absenteze copilul/copiii mai mult de 3 săptămâni consecutive, excluzând cazurile de boală) și ajungem să plătim pentru amândouă cam cât plăteam pentru Iris în București (și nu era în Nordul orașului).

Altă veste bună: așa cum am promis, am luat pătuțul lui Iris și l-am și montat weekend-ul trecut (dacă nu ne urmăriți pe social media, puteți vedea poze mai jos):

https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=176097120625253&id=108410194060613

Am avut ceva de furcă la el, dar până la urmă am reușit. Marea provocare va fi să se acomodeze fetele, desigur. Deocamdată am încercat doar vreo 4-5 nopți și, de fiecare dată, au ajuns cu noi în pat pe parcursul nopții. săptămâna asta G. a avut mult de lucru, așa că și-a mutat din nou biroul la ele în cameră, iar ele au dormit cu noi în pat (nu avea sens să mutăm la loc fostul pătuț al lui Iris – acum al lui Ingrid – fiindcă le bulversam prea tare; și așa, am avut discuții pentru că nu am fost consistenți în încercarea de a le culca separat).

Sunt sigur că nu va fi deloc ușor, chiar dacă Iris e încântată de ideea de a dormi în camera ei, în patul ei. Știm că, din gelozie, nu va accepta să doarmă ea singură, iar Ingrid cu noi, așa că marea provocare este să reușim să o culcăm și pe Ingrid separat de noi. Din păcate, nu pare a fi un moment prea bun din cauză că au început să-i erupă cam mulți dinți în același timp (sau la intervale scurte de timp) și se trezește des noaptea.

Ingrid

Dacă acum o lună ziceam că se poate ridica cu ajutorul obiectelor, deja a început să se ridice singură și se folosește de obiecte ca să se miște. De orice obiect e destul de înalt și stabil cât să o țină, se folosește ca să meargă (cu condiția să și poată mișca obiectul, desigur). Altfel, ne cam rupe spatele amândurora când o ținem de mâini ca să meargă. Dar ieri și azi am reușit s-o convingem să meargă doar de o mână (îi era teamă înainte), ceea  ce sperăm să continue la fel. Încet-încet, devine hiperactivă ca sora ei – dacă se pune pe mers, nu se mai oprește.

Ca să o ajut să învețe să meargă corect și cu efort cât mai puțin, o las desculță la nisip, în parc, și o las să meargă așa; al doilea lucru pe care îl facem sunt exerciții fizice pentru mușschii abdominali: o țin cu picioarele întinse, sprijinite de abdomenul meu, iar mâinile le țin sub abdomenul ei; o împing ușor în față, iar ea trebuie să se ridice singură. Rareori reușim reprize de mai mult de 5 ridicări fiindcă se cam enervează.

Treptat, de vreo 2 săptămâni a trecut la doar două reprize de somn pe zi – nu mai doarme dimineața, ci doar la prânz și seara (un „power nap” seara). Da, mai are zile când doarme și dimineața – de obicei, când se trezește foarte devreme (pe la 7-7:30).

Un alt lucru îmbucurător este acela că pare să treacă de etapa „pipăitului cu gura” la pipăitul cu mâna, mai ales că începe să dezvolte și abilitatea de a apuca lucruri.

Însă cea mai mare provocare pe care o avem cu ea este să o dezobișnuim de suptul degetelor. O face când îi e somn, când se enervează, când plânge și vrea să se calmeze… Știu, sunt copii care sug suzeta (cum a fost Iris până pe la 2 ani), alții care sug degetul / degetele și e ceva normal.

Sunt două aspecte de care încercăm să ținem cont:

1.Dacă durează prea mult, există riscul de a avea probleme de dicție / vorbire.

2.Dacă o forțăm, e posibil să înlocuiască obiceiul cu un altul (cel puțin) la fel de dăunător)

Iris

Și Iris trece printr-o perioadă a schimbărilor, schimbări care, normal, aduc cu ele tot felul de crize cauzate de teama de noutate, de unele inconsecvențe de-ale noastre. Încercăm să-i oferim, totuși, afecțiune atunci când are astfel de momente (G. mai mult decât mine, eu sunt uneori prea epuizat psihic și o las să-și „facă numărul” fără a mă lăsa impresionat).

De când i-am zis că va merge la grădiniță, parcă a devenit mai ascultătoare, mai înțelegătoare și mai matură (e adevărat că ne mai și folosim de asta, punându-i întrebări de genul „crezi că la grădiniță îți vor permite să faci asta?”). Unde mai pui că, de fiecare dată când am fost la grădiniță (prima dată pentru discuțe, a doua oară pentru semnarea contractului), nu mai voia să plece de acolo…

Asta nu înseamnă că nu ne mai testează cu diverse prostii (se agață ca maimuța de scândura de la „acoperișul” patului, aruncă intenționat lucruri pe jos etc.).

Și în relația cu Ingrid, pare că s-a schimbat și o acceptă din ce în ce mai mult (mă aștept să devină mai prietenoasă cu ea după ce vor merge la grădiniță și nu se vor mai vedea decât câteva ore pe zi). Acum 2 săptămâni i-a și dat de mâncare. A fost, desigur, un moment foarte emoționant. Cel mai mult îi place, evident.să se prostească împreună: dacă Ingrid începe să țipe (în joacă), imediat începe și ea și. în scurt timp avem parte de un adevărat concert; dacă Ingrid își trage vreo pătură sau haină peste cap, în joacă, imediat o acompaniază.

Asta nu înseamnă că e totul „lapte și miere” între ele. Mai are momente când o lovește sau, dacă nu o face (știind că o certăm), se lovește singură, de nervi. De cele mai multe ori se întâmplă când Ingrid vrea să se joace (ați ghicit!) fix cu ceea ce se joacă ea. Când se întâmplă invers, i-am explicat lui Iris că poate să-i ia jucăria, dar trebuie să-i dea ceva la schimb. A înțeles după un timp, iar Ingrid pare să fie și ea de acord.

Altfel, pare să-i placă adrenalina cam la fel de mult ca tatălui ei, iar cățăratul este activitatea ei preferată. În schimb, mai nou are frică de tobogane mai înalte de 2 metri (se pare că teama o cuprinde când se uită în jos, nu în sus), îi plac puzzle-urile și, mai nou, și arta (să picteze / deseneze, să cânte la multiplele instrumente de jucărie pe care le avem prin casă), ceea ce mă bucură, mai ales în perspectiva acomodării la grădiniță.

Cât despre grădiniță, o dată la câteva zile îi tot amintesc că se va vorbi foarte mult în limba germană și nu trebuie să se sperie dacă nu înțelege fiindcă o va învăța repede.

Cea mai mare provocare a acestei perioade, pentru noi, este să le culcăm noaptea la o oră potrivită. Fiindcă G. termină treaba pe la 6 și nu reușim să ieșim seara mai repede de 6:30 (aș putea să ies eu cu ele mai devreme, dar îmi doresc să facem un obiei sănătos din a ieși seara împreună). Și, cum nu se întunecă mai repede de 8:30, nu prea o putem convinge pe Iris să vină acasă. Până mâncăm de cină, până le pregătim, ajungem să le punem în pat nu mai devreme de 10:30. Uneori ajung să adoarmă după 11 (până îi citește unul din noi povești lui Iris, până se mai prostesc ele prin pat…).

Cam atât pentru azi (iar am scris mult, dar știu sigur că mi-au mai scăpat lucruri :)). Ne așteptă o vacanță în țară (aducem și pisicile la întoarcere, ca să reîntregim familia – sper să ne mai recunoască după 4 luni), după care grădinița. Deci, numai lucruri bune

The post Săptămâna 18 (ziua 119) appeared first on Jurnal de tătic.

Iată că a mai trecut „o veșnicie” (o lună) – timpul trece din ce în ce mai repede – săptămânile parcă zboară… Începe săptămâna „de lucru” (pentru G., eu unul încerc să nu uit în ce zi a săptămânii suntem – nu de alta, dar și eu aștept weekend-ul ca să putem petrece mai mult timp în familie) și, după scurt timp, ne dăm seama că deja e weekend din nou. Ceea ce nu-i neapărat rău, nu?

A fost o perioadă destul de încărcată, dar suntem bucuroși că am reușit să mai „bifăm” din lucrurile de rezolvat (totuși, suntem undeva abia pe la jumătate, aș zice): am reușit să obținem formularul prin care fetele sunt scoase din sistemul de asigurare de stat din România (aveam nevoie de el pentru a le înscrie aici, pe asigurarea lui G.), G. a trimis e-mail către Casa de Asigurări de aici (totul se rezolvă prin e-mail și foarte rapid, nu trebuie să aștepți aproape o lună, cum am așteptat noi după formularul de la CASMB ), iar după câteva zile au venit cardurile de sănătate prin poștă.

De ce nu am renunțat și eu la asigurarea din România? vă veți întreba. Pentru că, deși m-ar fi putut lua și pe mine G. pe asigurarea ei din Austria, de la CASMB mi s-a spus că, dacă renunț la asigurare, pierd indemnizația. Să mulțumim, așadar, aparatului de stat din România, pentru bunăvoință, mărinimie și generozitate (sic). Nu contează cât ai cotizat la sistemul de sănătate, contează doar să cotizezi în continuare… Așa că o s-o țin dintr-o asigurare de călătorie în alta, pentru urgențe. Pentru alte probleme, se pare că va trebui să mă deplasez în țară.

Mai avem câte ceva de făcut pentru alocația de stat pentru copii și „Familienbonus” (deducere de impozit pentru familii), nu ar trebui să fie greu, acum că avem cardurile de sănătate ale fetelor. Mai rămâne doar să le găsim grădiniță. Ah. și să găsim un pediatru bun prin zonă.

De-ale casei

Ziceam rândul trecut că mai așteptăm patul și canapeaua. Ei bine, cu ajutorul neobositului și bunului nostru prieten Ovidiu, am reușit să le montăm, așa că mai rămâne să mai luăm diverse „nimicuri”. Dar acum putem spune că arată a „acasă” și ne simțim bine aici.

Mai ziceam că urmează să luăm și pătuț pentru Iris – cred că va fi primul lucru pe care îl vom cumpăra luna viitoare. momentan doarme tot în pătuțul pe care îl are de când ne-am mutat aici, iar Ingrid cu noi.

Distanțare socială, ziua nu-mai-știu

De vreo 2 săptămâni s-au deschis și locurile de joacă (da, suntem foarte bucuroși și ne distrăm pe cinste – vezi poză + video de mai jos), așa că îmi vine greu să folosesc termenul de „distanțare socială”. Da, în continuare le ținem departe de spațiile închise, dar în afară de magazine, nu cred că le-am fi luat pe altundeva cu noi. Și, sincer să fiu, cred că e mai bine că nu intră în magazine, chiar și dacă nu am fi avut pandemia actuală.

https://www.instagram.com/p/CALGlHrl10z/

https://www.facebook.com/108410194060613/videos/549377412619563

Încercăm să evităm locurile de joacă în weekend (când e mega-aglomerat, chiar dacă, teoretic, ar trebui să se respecte distanța „standard” de 1,5m), iar în timpul săptămânii, după ce le pun în leagăn, folosim dezinfectant înainte de mâncare (snacks-uri precum pufuleți sau rondele de orez expandat / porumb sau banane). Pe Ingrid oricum o dau cu dezinfectant pe mâini după ce se dă în leagăn fiindcă e mereu cu degetele în gură (nu a vrut suzetă, i-au plăcut mai mult degetele – încercăm să o scăpăm de obicei, dar nu o forțăm).

Altfel, încercăm să ne plimbăm pe Canalul din fața blocului, în parcul Prater din zonă (se pare că e printre cele mai mari din Europa, cu o suprafață de 600 de hectare) sau cu bicicletele. Ah da, am „sacrificat” pătuțul lui Iris pentru „șareta” (noi o numim „trăsură”) de bicicletă. Am ieșit pentru prima dată duminica trecută, am ajuns până pe Donauinsel și înapoi (10 km dus, 10 întors) fără incidente. Evident, exclusiv pe piste de biciclete – singura zonă în care am mers pe lângă mașini a fost o străduță de vreo 50m, prin apropiere de noi, unde nu au avut cum altfel să poziționeze pista de biciclete).

Ingrid

În continuare, progresele sunt spectaculoase. Deja se poate ridica cu ajutorul oricărui obiect, folosind-și mușchii picioarelor (dacă vă aduceți aminte, vă ziceam acum câteva săptămâni că se trăgea de diverse obiecte și cădea pe spate), merge de-a latul pe marginea canapelei, iar acum vreo 2 săptămâni, când eram toți în camera „birou”, a stat vreo câteva secunde în picioare singură. A fost un moment foarte frumos și ne-am bucurat tare mult. La Iris am ratat astfel de momente, am fost acolo doar când a făcut primii pași singură. E incredibil cât de mult evoluează copiii într-un timp atât de scurt, la vârsta asta…

Altfel, a început să silabisească și se pare că îi place să repete după noi „hopa!” mai zicea ea un „pa-pa” (sau „ba-ba”?), iar într-o zi mi s-a părut că a încercat să repete „daddy”, după mine. Da, o să vorbim tot în engleză fiindcă altfel mi-e prea greu să trec de la o limbă la alta atunci când vorbesc cu ele și, în plus, cred că aș confuza-o pe Iris.

Iris

Iris a trecut de faza de drama queen, e deja la stadiul de actriță – se smiorcăie (și uneori chiar plânge) parcă la comandă. Din senin, o auzi că începe să urle, iar după câteva secunde, dacă vede că nu o bagi în seamă sau că te-ai prins că se preface, se oprește brusc și zâmbește ștrengar.

Nu știu dacă intră în vreo fază de regresie a somnului sau pur și simplu are prea multă energie (mama îmi zicea că nici eu nu dormeam după prânz, la grădiniță, și am și eu ceva amintiri de pe la 4-5 ani, că nu-mi ardea deloc de somn), dar săptămâna asta cred că a dormit doar în 2 zile de prânz (somnul ei „normal” de 2-3 ore). Nu care cumva să vă imaginați că recuperează noaptea… se culcă pe la 11, iar dimineața e în picioare pe la 8 (azi a fost o excepție și s-a trezit pe la 9).

E posibil să aibă prea multă energie, dar totuși mergem (aproape) zilnic în parc, se dă pe tiroliene, pe leagăne, se joacă în nisip… stăm vreo 2 ore de fiecare dată. Aș putea încerca să stăm mai mult, dar asta ar însemna ca pe la 10 să fim deja ieșiți din casă, astfel încât să nu stăm mai mult de ora 13… Iar când va veni căldura verii, trebuie să mă gândesc de pe acum ce vom face.

Cu Ingrid, în continuare alternează momentele de tandrețe (sunt cele mai frumoase momente, de departe) cu cele în care o lovește (uneori chiar fără motiv). Partea bună e că se comportă așa doar cu ea: azi ne-am întâlnit cu un grup de oameni în care erau și copii – un băiețel cu aproximativ 1 an mai mare ca ea se juca cu un excavator. A lăsat-o și pe ea să se joace, iar ea, timidă, mai mult îl atingea – nu a sărit să i-l ia din mână și nici nu a urlat că vrea ea să se joace.

În schimb, la un moment dat a dispărut (o face tot mai des în ultima vreme) de lângă noi. Am urmărit-o ca să văd până unde merge singură și am fost surprins să văd că, după câteva sute de metri, ea încă mai voia să meargă singură. Am încercat să-i explic ce se întâmplă dacă dispare și nu ne mai vede, dar am dubii că a înțeles. Probabil va trebui să insist fiindcă pare a fi iar una din fazele în care ne testează.

Tăticul

Se pare că G. nu e obligată (ba chiar dimpotrivă) să se întoarcă la birou, așa că mă bazez în continuare pe ajutorul ei, în special la prânz, când mâncăm cu toții, iar ea o hrănește și pe Ingrid, sau când trebuie să merg la cumpărături, iar ea stă în casă cu fetele.

Altfel, în ultima vreme am încercat să-mi fac timp noaptea (după ce se culcă fetele și termin de strâns de prin bucătărie/living) să mă uit la câte un episod din documentarul de pe Netflix despre Michale Jordan, unul din idolii copilăriei mele (motiv pentru care nu am mai scris în ultimele 2 săptămâni) și să mai ascult niște muzică. Voiam să scriu pe blog-ul personal ceva, dar am cam lăsat-o în aer…

Cam atât pentru azi. Dacă ați avut răbdare să citiți tot, nu pot decât să mă bucur. Recunosc, îmi place să scriu, dar uneori mă cam las dus de val și exagerez cu lungimea textelor.

The post Săptămâna 13 (ziua 89) appeared first on Jurnal de tătic.

Spuneam în recentul articol că au trecut foarte repede cele 2 luni de când am început viața de tătic „full-time”. Ei bine, această trecere rapidă a timpului cred că se se datorează în mare parte rutinei.

Când spun „rutină”, nu mă refer la un plan zilnic detaliat, ci un plan general, pe principalele momente ale zilei. De ce? Pentru că, oricât ai încerca să-ți planifici în detaliu, nu-ți va ieși (aproape) niciodată. Copiii au propriul ritm, propriile idei și… propriile planuri.

Și, ca să nu fii mereu stresat că lucrurile nu ies cum ai planificat (și să transmiți stress-ul mai departe), e bine ca planul să fie unul general. În egală măsură cred că nu poți lăsa lucrurile în voia sorții. Am ajuns la concluzia că, fără o rutină, cu 2 copii mici de îngrijit, ajungi foarte repede în starea de „burnout” (atât fizic, dar mai ales psihic). Dar chiar și rutina suferă modificări de-a lungul timpului (cred că suntem la a 4-a versiune în 2 luni)

Iată cam care ar fi rutina noastră zilnică prezentă:

• Ne trezim (mai exact, mă trezesc fetele – nu am fost niciodată omul dimineților) pe la 8;
• Pregătesc micul dejun pentru toți 3, apoi mâncăm (uneori reușesc să mănânc în paralel cu a o hrăni pe Ingrid, alteori trebuie să-i dau ei mai întâi);
• pe la 9 terminăm micul dejun. Încerc să le găsesc ocupație până mă spăl pe dinți, mai pun vasele murdare în mașină etc.;
• pe la 9:30 – 10 sunt schimbate și îmbrăcate amândouă (cu Iris trebuie să am discuții cu foarte multe argumente până să o conving să-și schimbe scutecul);
• pe la 10-10:30 ieșim în parc (până de curând ieșeam la plimbare pe canalul Dunării) – Iris alege dacă vrea în cărucior, pe tricicletă sau pe trotinetă; în funcție de alegerea ei, Ingrid merge în cărucior sau în sistemul de purtare;
• Pe la 11:30-12:00 ne întoarcem din parc; de obicei, fetele dorm amândouă când ajung în casă, așa că încercăm să le punem în pat;
• Ingrid se trezește pe la cel târziu 14; mâncăm amândoi de prânz, apoi ne mai jucăm / exersează mersul / facem exerciții fizice până se trezește și Iris;
• Pe la 3-3:30 se trezește Iris. Îi dau și ei de mâncare;
• Între 4 și 5:30-6:00 ne jucăm / ne uităm prin cărți etc. toți 3 sau separat;
• La 5:30-6 „intră în tură” G., care petrece vreo jumătate de oră cu ele și apoi ieșim toți afară sau (dacă nu ieșim) petrece seara cu ele, iar eu mai ajut cu diverse (pregătit cină / pregătit baie etc.)

Am învățat repede că, pe lângă rutină, mai e nevoie și de un „plan B” sau de improvizație – să fii capabil să găsești soluții atunci când lucrurile nu merg așa cum ți-ai planificat. De exemplu, ziua de ieri, când Iris nu a avut chef să iasă pe afară de dimineață, deși erau ambele îmbrăcate și pregătite (sau ziua de azi, când prognoza meteo anunța ploaie).

Pur și simplu a avut chef de făcut puzzle (eternul puzzle cu Peppa Pig, deja îl știe pe de rost), de sărit pe minge (avem o minge de fitness luată de la Decathlon, din București, la care am umflat de mi-au sărit capacele), de construit obiecte din piese tip Lego etc. Așa că a trebuit să improvizez. Iată care a fost programul de ieri:

• Trezire pe la 7 (Ingrid nu a prea dormit ieri noapte), toți 3 (G. era deja la biroul ei);
• Am mâncat până pe la 8 și ceva;
• pe la 9 erau pregătite de ieșit dar, așa cum ziceam, Iris avea alt program…;
• pe la 12 ne-am pus toți 4 la masa de prânz;
• La 13 am terminat prânzul și m-am băgat cu ele în pat la povești;
• pe la 13:30 dormeam toți 3
• Eu m-am trezit pe la 14:30, am mai stat în pat lângă Ingrid ca să doarmă (se trezește foarte repede dacă pleci de lângă ea);
• pe la 15:30 s-au trezit amândouă. Ne-am mai hârjonit / prostit în pat până pe la 16.
• Între 16 și 17:30 s-au jucat cu diverse jucării, cu Iris ne-am jucat și un fel de fotbal cu mingea mică de pluș
• la 17:30 a intrat G „în tură”, iar eu am plecat la cumpărături

De ce ziceam că trebuie să fii mereu pregătit să improvizezi? Dacă m-aș fi trezit de dimineață cu programul făcut să ieșim în parc, aș fi avut o mare dezamăgire sau, mai rău, aș fi pus presiune inutilă pe Iris.

Cred că, în mare parte, la asta ajută capacitatea de a improviza: să încerci să mai iei din presiunea pusă asupra copilului (Iris are suficientă presiune cu regulile pe care facem tot posibilul să le respecte și, mai ales, cu apariția surorii ei în viața de familie) și să-l lași să facă ceea ce vrea în intervalul orar dedicat „timpului liber” (dimineața, în cazul nostru).

Atât timp cât activitățile importante ale zilei (mic dejun, prânz, somn, cină, spălat pe dinți, somn) sunt respectate și au loc într-un interval orar apropiat de la o zi la alta (e drept, azi-dimineață am întrebat-o de vreo 10 ori ce vrea să mănânce la micul dejun; la mai mult de o oră după ce s-a trezit a mâncat vreo 2 boluri pline cu cereale și lapte), eu zic că e suficient. În plus, e benefic și pentru copil fiindcă știe ce urmează, nu mai trebuie să te cerți cu el și dispare și angoasa dată de nesiguranță. Din punctul meu de vedere, cam la asta ar trebui să se reducă rutina, iar restul să fie „improvizație”.

The post Rutină și improvizație în viața cu copii appeared first on Jurnal de tătic.

Ne-am mutat (în sfârșit)

Ne-am mutat deja de vreo 2 săptămâni (la scurt timp după nota anterioară din jurnal). Am mutat mare parte din lucruri – începe să arate a casă „normală” – dar tot mai avem câțiva saci de haine nedesfăcuți (zilele trecute am scăpat și de ultimele 2 cutii, cu cărți de-ale fetelor, după ce am montat biblioteca de lemn. Am montat și tricicleta lui Iris (de ceva vreme tot aștept să o scot pe afară – până să plecăm din România, înca nu ajungea calumea cu picioarele la pedale, acum deja ar trebui să poată pedala singură) și am cam eliberat holul.

Obiectivul este să le culcăm pe fete în camera lor, iar noi în dormitorul nostru. Momentan avem doar salteaua de pat (bine că am reușit s-o luăm de la Ikea, în penultima zi dinainte de închidere), iar lângă ea, pătuțul în care a dormit Iris și cât am stat la prieteni. G. are „trasată sarcina” de a-i arăta niște paturi lui Iris, ca să-și aleagă ce i-ar plăcea și, când ajunge pătuțul, le mutăm in camera lor.

Nu e ușor să dormim 4 într-o cameră (dintre care 3 în pat – noroc că am prevăzut și ne-am luat o saltea de 180 cm lățime). Am avut și două nopți în care am dormit toți 4 (Iris avea coșmaruri sau pur și simplu avea o nevoie stringentă de afecțiune). Am încăput, însă n-aș putea spune că e confortabil.

Desigur cămai sunt multe altele de luat (în București am locuit peste 7 ani în același apartament, timp în care l-am mobilat și utilat în permenanță) – încercăm să le prioritizăm, bineînțeles, și să le cumpărăm în timp, ca să ne încadrăm în bugetul lunar.

Distanțare socială, ziua 29

Cel mai mult ne-a ajutat mutarea în apartamentul nostru faptul că suntem lângă canalul Dunării, unde există un traseu de bicicelete (parte din Eurovelo, se pare) și un fel de potecă pe marginea râului, unde le pot plimba pe fete (din fericire, plimbările în aer liber sunt încă permise aici).

De cele mai multe ori, Iris e în cărucior și Ingrid în sistem. De 2-3 ori, Iris a vrut să meargă pe jos sau să se dea cu trotineta (evident, n-a reușit să parcurgă o distanță prea mare, fiind la început). În final, ajunge să stea în picioare pe „pragul” căruciorului. Cam ca în imaginea de mai jos.

https://www.facebook.com/108410194060613/photos/a.119914216243544/144173503817615/?type=3&theater

Zilele trecute m-a testat de vreo 2 ori… Am întrebat-o cine merge în cărucior la plimbare, a zis că ea; am luat-o pe Ingrid în sistem (nu e deloc ușor, mai ales când e somnoroasă și se enervează), i-am zis să se pună în cărcuior, după care îmi zicea, senină, că ea vrea să meargă cu trotineta. Firește, i-am zis că am stabilit deja că ea merge în cărucior și că, dacă vrea să ne plimbăm pe marginea râului, nu se poate decât în cărucior. A acceptat de fiecare dată (eram pregătit să apelez și la planul B, cu opțiunea 1: vii în cărucior sau opțiunea 2: stai în casă).

Ne omoară faptul că nu putem merge la locurile de joacă (Iris e în lumea ei acolo – nu doar că îi place să se dea pe toate nebuniile, dar mai și socializa, măcar din priviri, cu alți copii), dar, în același timp, mă gândesc că, în România, părinții nu au șansa de a ieși cu copiii la plimbare, așa cum avem noi aici. Va veni și momentul în care se vor deschide locurile de joacă.

Dacă nu, cea mai la îndemână variantă ar fi să pun la punct bicicletele (de adulți), să iau o „șaretă” pentru (2) copii și să bag ture pe traseul EuroVelo care trece pe Canalul Dunării, pe lângă noi. Cu ocazia asta, mai fac și eu sport și mă mai relaxez.

Cum mai evoluează fetele

Iris

A avut vreo două săptămâni de crize, a fost o perioadă destul de tensionată (azi a fost mai bine). Am pus-o pe seama geloziei, dar cred că e vorba (și) de lipsa de socializare cu copii. De câte ori ieșim la plimbare și vede un copil, vrea să ne oprim, îl analizează și parcă ar vrea să se apropie de el.

Marele progres, în ceea ce o privește, este că nu a mai căzut prin casă alergând sau mergând nu râdeți, se întâmpla destul de des (cam zilnic sau chiar de mai multe ori pe zi) – ori de câte ori îi ziceam să fie atentă pe unde merge, să „caște ochii”, să nu mai alerge de bezmetică, reușea cumva să se împiedice de ceva și să ia câte o trântă.

I-am pus pe balcon un covor sintetic (ideea lui G.), ca să să mai joace acolo cu jucăriile de plastic și pietricele în “timpii morți” (când nu suntem la plimbare, nu mănâncă sau nu e la somn).
Ieri a „preparat” niște orez, astăzi supă, într-o oală de-a ei micuță, cu pietricele.

Apropos de trotinetă (de care vorbeam mai sus), a primit de la „iepuraș” (am sărbătorit și după calendarul catolic, fiind zi liberă luni) o cască de protecție, de care e nedespărțită – o poartă și prin casă, când se dă cu tricicleta din lemn, fără pedale.

Și o relatare amuzantă cu Iris: sămbătă, G. era la duș, iar Iris își tot făcea de lucru prin baie. La un moment dat, a adus mopul ei (are un mop de jucărie) ca să șteargă pe jos, a plecat cu el și a lăsat ușa deschisă la baie. G. a urlat după ea să închidă ușa. S-a întors, a intrat în baie, a închis ușa și a întrebat-o cu seninătate:

-e bine, boss?

Ingrid

Evoluţia ei este spectaculoasă. Dacă acum vreo 3 săptămâni stătea în picioare, în pătuţ, doar ridicată, de vreo 2 săptămâni se ridică singură de ce apucă, iar cam de o săptămână reuşeşte să cadă în fund (a căzut de câteva ori şi pe spate, pe parchet-5 secunde dacă nu eram atenţi, se urca repede pe ceva şi auzeam doar bubuitura căderii). În direcţia asta, pare să evolueze mai rapid decât Iris-o ajută faptul că e mai scundă (Iris a fost mereu peste media de înălţime şi sub media de greutate a vârstei ei).

Deja merge cu ajutorul unei mese de activităţi (mult spus – e o măsuță de plastic, cu câteva butoane și cântecele în germană – cadou primit de Iris la o vârsta prea înaintată – nu prea s-a jucat cu ea) sau al unui antepremergător (în care a trebuit să pun un bidon de miere pentru stabilitate fiindcă se înclina pe spate de fiecare dată când Ingrid încerca să se ridice de el și a și căzut de vreo 2 ori peste ea).

Odată cu evoluția spectaculoasă și (credem noi), în același timp cu creșterea dinților, au venit și problemele cu somnul. În ultima săptămână pare că a trecut de la 3 reprize de somn pe zi, la două (dormea dimineața pe la 9-10, la prânz și seara, pe la 6 – dimineața și seara, maxim câte o jumătate de oră). Acum îmi dau seama, totuși, că se apropie de 44 de săptămâni, a doua fază de regresie a somnului (conform cărții Wonder Weeks – recomand oricărui viitor sau proaspăt părinte, care vorbește de 3 faze – săptămâna 14, săptămâna 44 și săptămâna 74 ).

Ce mai face tăticul

Încerc să mă pregătesc mental pentru momentul când G va merge din nou la birou (peste vreo 2 săptămâni, cel mai probabil). N-o să mai fie nimeni prin preajmă care să mă ajute, care să stea cu Ingrid / amândouă atunci când mănânc sau am vreo necesitate.

Altfel, aștept momentul în care Iris va merge din nou la grădiniță. Nu pentru că nu mai fac față sau că nu îmi place să petrec timpul cu ea, ci pentru că simt că nu o pot ajuta să progreseze mental – sunt prea ocupat cu rutina zilnică a ambelor (mâncat, schimbat, îmbrăcat, ieșit la plimbare, mâncat iar, dormit) și să am grijă să nu pățească Ingrid ceva cu escaladările ei încât nu mai am (de cele mai multe ori) timpul și nici energia necesare ca să facem împreună activități de stimulare mentală. La grădiniță e cu totul altceva – am văzut progresul extraordinar cât a fost la grădiniță, în București (grădinița Kindi, cu niște doamne educatoare nemaipomenite)

Altfel, îi citesc povești (cele mai multe, traduse pe loc din română, chiar dacă are și în engleză), ne hârjonim, ne zbenguim, mai facem mișcare împreună și încercăm să ne amuzăm cât putem.

Am mai trecut prin asta (singur, cu ele acasă) înainte de “lockdown”, doar că atunci aveam locul de joacă la îndemână. Acum, pare că singura opţiune rămâne cea cu bicicleta şi atașul.

Vă țin la curent.

The post Săptămâna 8 (ziua 57) appeared first on Jurnal de tătic.